Binefacerile învăţământului… politizat! Trăiască partidul!

Una dintre victimele „colaterale” importante ale politicii de stat (cam degeaba) este, fără doar şi poate, învăţământul. Această stare de lucruri nu este de ieri, de azi, ci de vreo 15-20 de ani… în acest moment ajungând sub orice critică; şi, culmea, situaţia parcă se tot înrăutăţeşte pe zi ce trece. Aşa văd eu lucrurile – şi nu din afara, ci, de câţiva ani, chiar din interiorul sistemului.

În Constituţie, precum şi în Legea Învăţământului, se spune că învăţământul reprezintă  o prioritate de stat (sic!). Teoretic. În realitate, se vede cât de prioritar (nu) este învăţământul în România. Un exemplu elocvent este tocmai modul în care se alocă bani de la bugetul de stat pentru fiecare minister, învăţământul neprimind nici măcar 6% din PIB, aşa cum ar fi normal. Şi legal! Parcă „cineva” încearcă cu tot dinadinsul să-l distrugă, şi e pe calea cea „bună” dacă ăsta e scopul. Indiferent de guvernele care s-au succedat, învăţământul a fost ignorat mai mereu. Teoretic, politica e politică şi învăţământul e învăţământ, adică două domenii relativ distincte, cel puţin aşa cred că ar fi normal.

Pornind de la relaţia cauză-efect, cunoaştem cu toţii efectele distructive care s-au putut observa mai ales în ultima vreme, şi anume pregătirea slabă a elevilor în general, rezultatele de la bacalaureat, dezinteresul îngrijorător pentru educaţie şi învăţătură al elevilor, multe şcoli ce prezintă nişte condiţii precum în secolul XIX (fără încălzire, fără mobilier adecvat, fără material didactic; lipsa totală a condiţiilor igienico-sanitare, în multe şcoli neexistând grup sanitar, multe şcoli funcţionând fără avizul sanitar –  însăşi doamna ministru Ecaterina Andronescu a fost „atacată” recent de purici în timp ce vizita o şcoală de la ţară… ai dracu’ purici, ştiau ei ce ştiau?!). O mare greşeală, cred eu, este că tot timpul vedem şi analizăm doar efectele, dar uităm de cauze. Doar cunoscând cauzele putem înţelege şi remedia (d)efectele. Într-o ţară normală, oamenii avansează ierarhic de regulă pe criteriul valorii şi al competenţei profesionale, pe când la noi totul depide în primul rând de care partid e la guvernare, depinde dacă eşti sau nu membru de partid, depinde de afinităţile tale politice, de cât de slobod eşti la gură; din acest motiv – şi evident că nu e singurul – învăţământul a ajuns să fie condus „pe ici, pe colo, prin punctele esenţiale” de nişte personaje dacă nu întotdeauna mediocre, atunci sigur adepte ale ipocriziei, lichelismului şi fariseismului! Aproape totul curge în funcţie de culoarea politică; dacă se schimbă partidul de guvernământ, se schimbă totul, începând de la ministru, oameni din minister, şi terminând la nivel de judeţ cu inspectori şcolari, directori de şcoli, ba până şi la nivel de simpli profesori au loc ciudate schimbări, în sensul că un cadru didactic care este membru de partid are mult mai multe şanse la un post mai bun decât un cadru didactic într-adevăr apolitic (ca să nu zic scârbit complet de tot ce înseamnă politică!). Foarte, foarte puţin mai contează alte criterii, cel mai mult contează criteriul politic! Partidele numesc şi demit inspectori, directori… Bineînţeles că nu generalizez, nici vorbă, mai există şi oameni (cu putere de decizie) demni şi corecţi! Dar prea puţini!

Un alt aspect ar fi că, pe lângă salariul realmente mizerabil pe care îl are un cadru didactic, mulţi profesori fac naveta zilnic. Asta nu ar fi chiar sfârşitul lumii, nu, însă decontul navetei se face de către primărie, iar aici, din nou, depinde tot de culoarea politică. Este „vital” ca primarul, chiar şi directorul de şcoală şi unele cadre didactice din corpul profesoral să fie în partidul aflat la putere, sau cel puţin în vreun alt partid agreeat… Privite din afară, culmea, toate ar putea să pară bune şi frumoase într-o anumită măsură, dar în realitate mai totul se face în culise, înţelegeri, numiri şi afaceri la nivel de partide politice, totul cu implicaţii directe, indirecte şi consecinţele de rigoare în învăţământ. Consecinţe dramatice!

Există multe probleme grave în acest sistem, una dintre ele fiind examenul de titularizare. Nu ştiu cum se face că an de an, cei care iau note mari la concurs, să zic peste nota şapte, prind posturi aproape tot timpul peste deal, munte, podiş, adică la dracu-n praznic! În timp ce unii candidaţi care obţin sub şapte în prima sesiune din iulie (examen de titularizare) ori iau examenul doar în sesiunea din august (examenul de suplinire), cum-necum ei totuşi îşi găsesc posturi chiar în oraş sau cel puţin mult mai aproape de casă decât cei care au învăţat şi s-au titularizat pe bune. E valabilă vorba – „cu cât înveţi mai mult, cu atât vei ajunge mai departe” – într-adevăr, dacă iei notă mare „rişti”să ajungi la o şcoală aflată la 50-100 km de casă, în timp ce dacă iei sub şapte, chiar nota trei sau patru, prinzi un post aproape de casă – culmea ironiei, nu? O legătură directă cu această aberaţie sistemică o reprezintă etapele mişcării de personal în învăţământ şi criteriile de evaluare pe baza cărora se face punctajul pentru pretransfer sau detaşare. An de an, titularii se chinuie prin concurs de dosare să prindă un post mai aproape de casă sau la o şcoală mai bună, acest lucru putându-se face prin pretransfer (candidatul poate să opteze pentru o altă şcoală, dacă nu-i convine şcoala unde este titular, şi dacă are un punctaj bun poate să schimbe şcoala, astfel devenind titular în şcoala pentru care a optat, pe perioadă nedeterminată) sau prin detaşare (fiind titular într-o şcoală, un cadru didactic poate să opteze pentru o altă şcoală pe o perioadă determinată, apoi la finele acestei perioade se poate face continuitate la detaşare, recte să rămână la acea şcoală sau să revină la şcoala unde este titular). Dar anul trecut, fostul ministru Daniel Funeriu şi cei din minister au hotărât – pe ce bază şi ce logică, nu ştiu – să elimine etapa de pretransfer şi detaşare, astfel dând o lovitură urâtă titularilor detaşaţi la alte şcoli; adică un cadru didactic poate fi titular la o şcoală aflată la 100 de km de casă, şi să fie detaşat la o şcoală mai apropiată. Prin acea decizie orice profesor detaşat trebuia să se întoarcă la post, şi de aici consecinţele de rigoare. S-a schimbat la un moment dat ministrul, maramureşeanul Liviu Marian Pop devenind pentru câteva luni interimar la învăţământ, acesta făcând măcar un lucru bun: a reintrodus pretransferul şi detaşarea, dar din păcate a fost prea târziu, anul acesta au fost printre ultimele etape la mişcarea de personal, pe la sfârşitul lui august, recte când deja nu mai erau posturi, doar nişte ore răzleţe şi netitularizabile pe care doar un suplinitor le poate lua, nimic mai mult… şi-apoi se mai plâng cei din minister că profesorii nu învaţă pentru titularizare?! Păi pentru ce să mai înveţe? E mult mai convenabil să fii suplinitor, mai mergi la un concurs, mai iei un cinci, că-i de aur, în alt an îţi faci continuitate şi eşti rezolvat! Dacă mai ai şi nişte cunoştinţe prin inspectorat, nişte „pcr”-uri… chiar ai scăpat de orice grijă. Că inspectoratul are tare mare grijă de anumiţi candidaţi speciali, în timp ce muritorii de rând n-au decât să se descurce pe cont propriu. Că tot degeaba… mai ales dacă nu eşti membru de partid.

Revenind la criteriile de evaluare pe baza cărora se face punctajul pentru pretransfer sau detaşare, din nou există nişte puncte cel puţin aberante. Mai nou, învăţământul modern are ca punct central elevul, recte au apărut metodele interactive de predare centrate pe elev, finanţarea pe elev, totul este axat pe elev, asta nu reprezintă o problemă, dar există şi nişte contradicţii mari în sistem. Printre acele criterii de evaluare, se punctează foarte bine dacă un cadru didactic are elevi olimpici la nivel de judeţ, zonă, pe ţară sau la nivel internaţional. Până aici nimic ieşit din comun, dar numai şi numai atât se punctează, adică se punctează numai excepţiile de la regulă, elevii dotaţi intelectual, atât. Pentru cei din minister, ceilalţi elevi, adică majoritatea, nu sunt capabili de absolut niciun progres – cam aşa reiese din acele criterii. În viziunea celor din minister, doar acei profesori care au olimpici sunt nişte cadre didactice excepţionale. Dar un profesor de la o şcoală amărâtă de la ţară, cu nişte copii semi-analfabeţi şi care trăiesc în nişte condiţii mizerabile de-a dreptul, cu posibilităţi materiale şi chiar intelectuale foarte reduse –  nu generalizez nici acest aspect! – care se chinuie zi de zi şi într-un final profesorul totuşi reuşeşte să-i înveţe să citească şi să socotească, să-i înveţe nişte deprinderi elementare de învăţătură sau de educaţie, nu este oare tot un profesor bun şi demn de luat în seamă? Nu este şi asta o performanţă? Pentru cei din minister nu, nu este! Se pare că acele colective şi comisii de specialişti care există la nivel de minister ştiu doar teoretic ce însemnă progresul şcolar, fiindcă în realitate habar nu au cum devine povestea! Sau nu vor să ştie, puţin le pasă! Partidul să trăiască!

Încă un punct foarte controversat este următorul: cadrele didactice care scriu cărţi, care sunt co-autori la diferite cărţi sau scriu articole prin diferite reviste de specialitate, au punctaje foarte mari (5 puncte dacă eşti autor, 2 sau 3 puncte dacă eşti co-autor); din nou, până aici nimic rău. Dar aici, în legătură directă cu ce am scris mai sus, se punctează doar rezultatele excepţionale şi cărţile scrise – recte dacă un profesor nu scrie nicio carte, pentru că e ocupat cu altceva, de exemplu face ore de pregătire sau antrenamente cu copiii, la educaţie fizică, în afara orelor, fără ca aceştia să aibă nişte performanţe notabile, astea nu contează absolut deloc. Concursurile de nivel mediu, la nivel de şcoală sau la nivel de localitate, sunt punctate foarte slab sau chiar deloc. Atenţie mare, vorbim de profesorii care predau în învăţământul preuniversitar! Ar trebui ca mulţi profesori să se facă scriitori (ha, ha!), astfel poate ar avea acces la posturi mai bune, şi să lase copiii în plata domnului, cam asta reiese! Cu ce ajută un cadru didactic un copil de clasa a II-a sau de clasa a VIII-a dacă scrie două, trei cărţi? Cu nimic! Cu ce ajută un cadru didactic un copil dacă face ore de pregătire sau antrenamete la sport după orele de curs, chiar dacă nu are performanţe notabile? Cu multe… nu intru în detalii. Repet, este o performanţă, un progres şcolar dacă un profesor reuşeşte să ridice un elev de la media patru, la cinci sau şase! Nu toţi elevii au aceleaşi condiţii materiale, aceleaşi capacităţi intelectuale şi nu trăiesc în aceleaşi medii sociale favorabile. Cei din minister nu ştiu acest lucru sau, mai grav, ştiu, dar nici că le pasă! Iată încă un lucru ştiut de toată lumea: cum poate un cadru didactic să dea randament maxim la şcoală, să se gândească la metode mai eficiente de predare, să ţină evidenţa fiecărui copil în parte, când are un salariu de mizerie? Cum poate un profesor debutant să se descurce cu 800 de lei lunar? Nu mai punem la socoteală 100-130 de lei naveta zilnică, care nici nu se decontează?! Cum poate să-şi întemeieze o familie? Cum se poate descurca un profesor cu gradul II cu 1000 de lei sau gradul I cu 1500 de lei lunar, în condiţile în care are familie?

Acestea sunt doar câteva hibe din acest sistem grav bolnav! Ar fi încă multe de spus, dar ar trebui să scriu prea mult! Cine a gândit acest sistem poate fi caracterizat de o incompetenţă crasă sau de rea-credinţă, altfel nu-mi explic aceste multiple absurdităţi! Prin acest sistem defectuos se promovează mai mult mediocritatea! Să nu ne mai mirăm că învăţământul pierde an de an atâtea cadre didactice, ca pregătire cu mult peste ce există la ora actuală în sistem. Să învăţăm politică, aşadar, sau să părăsim învăţământul, nu? Ce frumos e când totul e politizat, câte binefaceri aduce învăţământul politizat!
Raul-Florin CZOMPA