Iisus – Hristos
“Iisus Hristos, ieri si azi si în veci,este acelasi ” (Evr. 13,8)
„Fost-a om trimis de Dumnezeu, numele lui era Ioan” (In. 1,6). Acesta a fost Profetul sau
Îngerul despre care glasul Domnului, prin proorocul Maleahi, zice: “Iata, Eu am trimis pe îngerul
Meu si va gati calea înaintea fetei Mele” (Mal. 3, 1).
El a venit când a hotarât Dumnezeu si a început a învata poporul, zicând: “Gatiti calea
Domnului, drepte faceti cararile Lui” (Lc 3,4). Iar când Domnul S-a aratat la Iordan, unde profetul
Ioan vorbea poporului si boteza, acesta vazându-L pe Iisus si recunoscându-L ca El este Hristos, La
aratat lumii zicând: „Iata Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii”, continuând sa spuna
marele profet: «Acesta este despre care eu am zis: Dupa mine vine un barbat, care a fost înainte de
mine, fiindca mai înainte de mine era. Si eu nu-l stiam, dar ca sa fie aratat lui Israel, de aceea am
venit eu, botezând cu apa. Am vazut Duhul coborându-Se din cer, ca un porumbel, si a ramas peste
El— zice profetul mai departe — si eu nu-L stiam pe El, dar Cel ce m-a trimis sa botez cu apa,
Acela mi-a zis: Peste care vei vedea Duhul coborându-Se si ramânând peste El, Acesta este Cel ce
boteaza cu Duhul Sfânt. Si eu am vazut si am marturisit ca Acesta este Fiul lui Dumnezeu” (In 1,
29-34).
Aceasta este marturia lui Ioan Botezatorul, care a fost Înaintemergatorul Domnului,
Profetul prevestit de Scripturi si recunoscut de tot norodul lui Israil (Mt. 14, 5). El, dupa cum ne
spune Scriptura, a marturisit ca Iisus este „Mielul lui Dumnezeu Cel ce ridica pacatul lumii” (In. 1,
29), ca Iisus este Fiul lui Dumnezeu (In. 1, 34), ca Iisus este Hristos.
Din cuvintele lui Ioan lumea a înteles ca Iisus Nazarineanul, Fiul Mariei, este Cel ce „va
zdrobi capul sarpelui” (Fac. 3, 15) si prin care se vor binecuvânta „toate neamurile pamântului”
(Fac. 12,3), a înteles ca Iisus este „Împaciuitorul caruia i se vor supune popoarele” (Fac.49,10), ca
El este Proorocul despre care Moise zice: „Pe Acela sa-L ascultati” (Deut. 18, 15), a înteles ca
Iisus este Cel Caruia David îi zice Unsul Domnului (Ps. 2, 2), iar Isaia Îl numeste Emanuel, ceea ce
înseamna Dumnezeu este cu noi, Care S-a nascut din Fecioara (Is. 7,14); Înger de Mare sfat,
Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, Biruitor, Domn al pacii, Parinte al veacului ce va sa fie… (Is. 9,
5); „Cel care a luat asupra Lui durerile noastre si cu suferintele noastre S-a împovarat” (Is. 53, 4).
Lumea a înteles ca Iisus este Cel pe care Ieremia Îl numeste: “Odrasla dreapta” (Is. 23, 5);
Iezechil îi da numele de „Pastor” (Iez. 34, 23), iar Daniel cel de „Sfântul Sfintilor”, (Dan. 9, 24).
Miheia prooroceste ca El este Stapânul ce se va naste în Betleem, dar are obârsie “dintru început
din zilele vesniciei” (Mih. 5, 1; Zah. 9, 9).
Toate Scripturile întaresc ceea ce a marturisit Ioan în fata tuturor acelora ce se aflau în
Iordan, ca Iisus este Hristos, dar marturia lui atât de curata nu a fost ascultata nici de arhierei, nici
de carturari si nici de fariseii din Ierusalim.
Ioan, asa cum prevestisera profetii, a venit ca o marturie vie sa marturiseasca despre
Lumina, pentru ca toti sa creada prin el în Lumina (In. 1, 7-8). Dar, „iudeii din Ierusalim, preotii si
levitii si trimisii acestora, care erau dintre farisei”(In. 1, 19) nu au primit marturia lui loan si nu au
crezut în Lumina.
Ioan a fost Profetul mult asteptat, numit atât de sugestiv de fiii lui Israel si Eliahu, care a
marturisit ca Iisus este Hristos, ca Iisus este Cuvântul lui Dumnezeu, iar „Cuvântul era lumina cea
adevarata, care lumineaza pe tot omul ce vine în lume” (In. 1,7-9). Aceasta a fost marturia lui Ioan,
iar cei ce nu au primit aceasta marturie au pierdut pe Mesia. Pentru ei Mesia nu a venit si nici nu va
mai veni niciodata. Pe lânga acestia a trecut Lumina, dar ei nu au primit-o, pentru ca nu I-au
recunoscut fata, fiindca nu semana cu fata pe care o asteptau ei.
„Întru ale Sale a venit, dar ai Sai nu L-au primit” (In. 1, 11). Mesia nu a venit asa cum se
asteptau carturarii si fariseii, Mesia nu a venit asa cum a dorit Ana, Caiafa si toti ceilalti fruntasi ai
poporului din Ierusalim; înzestrat cu slava si putere multa asemenea unui împarat, ca sa-i ajute pe
ei sa domneasca peste toata lumea, peste toate neamurile pamântului, asa dupa cum, interpretând
gresit cuvintele profetilor, îsi formasera credinta despre Mesia conducatorii poporului lui Israel.
Iisus Hristos n-a venit nici înarmat, nici bogat. El n-a venit nici ca un mare reformator sau
luptator, asa cum venisera multi înaintea Lui, ci El a venit „blând si smerit cu inima” (Mt. 11, 29),
„sezând pe asina si pe mânz” (Mt. 25, 5), asa cum au prevestit proorocii (Zah. 9,9). El a venit nu
cum au dorit sau cum au voit carturarii sau fariseii din Ierusalim, ci El a venit cum a hotarât
Dumnezeu si când a hotarât Dumnezeu, nu când au voit sau unde au dorit acestia.
El a venit pentru îndreptarea tuturor, pentru mântuirea tuturor, pentru luminarea tuturor,
pentru eliberarea tuturor din robia pacatului si a mortii, pentru egalitatea si dreptatea tuturor, pentru
fericirea tuturor, pentru instaurarea în lume a unei paci universale, nu impusa cu forta din afara,
cum era Pax Romana, care era pacea mormântului, pacea celor ce au fost redusi cu forta la tacere.
Nu aceasta este pacea lui Hristos. Pacea lui Hristos este o pace adevarata, ce se va stabili definitiv
pe pamânt si în suflete numai atunci când porunca Sa va fi îndeplinita în mod real: porunca iubirii
generale.
Pacea lui Hristos se va stabili deplin pe pamânt numai atunci când dreptatea si libertatea
vor domni în lume, atunci când lupul om nu-si va arata coltii mielului om, numai atunci când nu va
mai fi exploatat omul de catre om.
De doua mii de ani aproape Iisus Hristos lucreaza în lume, asa cum Dumnezeu lucreaza în
univers din eternitate, dupa cum singur a spus: „Tatal Meu lucreaza si Eu lucrez” (In. 5,17). El nu
se grabeste, dar nici nu întârzie, El este vesnic treaz, nu-L tulbura nimic. Toate le lucreaza pentru
îndeplinirea planului Sau. Asa cum evolueaza totul în Univers, fara sa se observe prea mult, fara
socuri si zguduiri, tot asa si pe pamânt lucrarea lui Hristos merge înainte, se desfasoara permanent,
fara sa faca salturi spectaculoase, zguduitoare, ci firesc, normal, asa cum lucreaza întotdeauna
Dumnezeu.
De doua mii de ani s-au facut pasi uriasi, iar acestia se datoresc si aparitiei crestinismului, a
împaratiei lui Dumnezeu în lume.
Nimeni niciodata nu va putea îndeajuns aprecia ce s-a facut sau care sunt realizarile si
transformarile survenite în viata noastra pamânteasca prin nasterea si prin venirea în lume a lui
Mesia. Aceste realizari, aceste transformari sunt fundamentale, atât pe plan economic si cultural,
cât si, îndeosebi, pe plan moral si spiritual.
În lumina Evangheliei Domnului nostru Iisus Hristos, totul s-a înnoit. Toate s-au
transformat, toate au întinerit, toate s-au transfigurat, omul însusi, în structura lui intima, a primit o
noua înfatisare. Nu numai cei ce, într-un fel sau altul, fac parte dintre acei ce au primit învatatura
lui Hristos, nu numai cei ce cred în Iisus Hristos, ci si ceilalti, toata lumea a devenit o “lume noua”.
Chiar gândirea sociala a omului s-a schimbat fundamental. Conceptia despre viata a omului, a
individului, a devenit în aceasta era mai fireasca, mai umana, mai naturala. Omul a iesit din starea
în care se afla înainte de nasterea lui Hristos, când se credea ca fiinta lui este rod al întâmplarii,
subordonat hazardului, unor zeitati sau unor forte naturale oculte, care independent de vointa
omului, îi domina viata. Dupa întruparea lui Hristos, omul a intrat într-un nou dialog cu Dumnezeu
si cu semenii sai.
Capacitatea de suveran, fiul lui Adam, si-o pierduse prin pacat. El cazuse sub stapânirea
instinctelor lui, a unor porniri animalice. Ajunsese chiar sa-si faca dumnezei din pasiunile sale sau
chiar din alte forte naturale care, în starea primitiva în care se afla omul înainte de Hristos, îl
dominau, îl copleseau, îl tineau într-o stare permanenta de frica, de umilinta, de teroare. Din
aceasta stare de sclav, omul nu se putea elibera singur. Iar ca sa ajunga la starea de suveran era
imposibil, cu atât mai putin ca sa ajunga la starea de Fiu al lui Dumnezeu. Trebuia o Putere, o
Lumina, o interventie deosebita din afara, care sa-1 elibereze din starea în care cazuse, sa-1 scoata
din starea de rob în care se afla si sa-1 readuca la starea pe care o avea la început. Cu gândire de
fiinta libera, cu vointa libera, cu dorinta pe care o are un om liber în viata lui interioara si
exterioara. Aceasta putere si lumina au primit-o fiii lui Adam prin Iisus Hristos.
Si înainte de Hristos au venit multi si luminati barbati si dupa El au venit de asemenea
multe si mari personalitati, oameni cu puteri si cu intentii marete si frumoase, dar toti cei ce au
venit numai cu puteri si cu planuri omenesti nu au putut face transformari morale asa cum a adus
crestinismul.
Mai mult, nici unul din acesti barbati ai lumii nu-si închipuiau ca prin moartea lor vor
contribui la fericirea omenirii sau la triumful operei lor, ci dimpotriva, toti considerau moartea lor
o drama, o tragedie, înfricosatoare pentru ei, ca si pentru lucrarea lor. Spre deosebire de acestia,
Iisus Hristos, dându-Si viata, n-a fost chinuit de nici o umbra de regret, nici nu a privit moartea Lui
drept o tragedie, ci dimpotriva, a considerat ca moartea Lui este viata noastra. Pentru ca la El,
întruparea Sa nu a avut ca scop numai viata aceasta, ci si viata vesnica. Viata pamânteana, care este
doar un crâmpei, un infim crâmpei din eternitate, oricât ar face-o omul de frumoasa, aceasta viata
nu satisface total pe nimeni, pe nici un om. El, omul, vrea sau totul sau nimic. Daca el ramâne,
daca este lasat sa-si contemple viata, realizarile, creatia, în perspectiva disparitiei lui, în perspectiva
mortii, este cea mai nefericita fiinta. Cu cât este mai frumoasa viata, daca nu-l mântuieste pe om de
frica mortii, cu atât durerea, nefericirea, nelinistea lui devin mai profunde, mai permanente, mai
dureroase, mai sumbre, mai amare. Aceasta nu se simte azi, nu s-a simtit nici ieri si nu se va simti
cu toata severitatea niciodata în viata omului, pentru ca si ieri si azi si întotdeauna, omul poarta în
firea sa un sâmbure de speranta, de încredere, de credinta, ca mormântul nu-i încheie total si pentru
totdeauna fiinta. De aceea, în temeiul credintei lui în viata vesnica, a ridicat piramide si temple,
gorgane si monumente pe morminte. Nici cel mai emancipat om de azi nu admite ca dupa moarte
trupul sau sa fie abandonat ca trupul unui animal, ci atât pentru el cât si pentru altii, pentru toti cei
pe care îi iubeste, omul vrea un mormânt luminos, vrea un semn oricât de modest, vrea un recviem
sau un sunet de trâmbita care sa înalte un strigat deosebit în univers, dovada a întreruperii
existentei sale pe acest pamânt si a intrarii lui în eternitate.
Iisus Hristos, pe lânga cuvântul sau învatatura pe care a adus-o si a pus-o ca sa fie un temei
nepieritor pentru viata de pe pamânt, ne-a daruit, pe lânga viata Sa, si moartea Sa, considerând ca
aceasta are tot atâta importanta pentru mântuirea lumii, ca si întruparea Sa, ca si viata Sa. A facut
cu durere aceasta jertfa, pentru ca, pe lânga Dumnezeu adevarat, era si om deplin. Despartirea Sa
de viata a facut-o cu o durere infinit mai mare decât un om obisnuit pentru ca la El legaturile dintre
trup, suflet si viata au fost mai profunde decât la orice om ce s-a nascut pe pamânt. A varsat sudori
de sânge când S-a apropiat de pragul mortii, pentru ca El era însasi Viata, iar El, care era Viata, a
trebuit sa bea paharul mortii pentru mântuirea lumii. Pentru aceasta si pentru infinit mai multe
motive decât acestea, a primit moartea cu durere, dar nu cu regret, cu durere, dar cu bucurie. Pentru
ca stia ca prin rana Lui, prin moartea Lui, noi toti ne-am vindecat de frica mortii (Is. 5, 3, 5).
Si-a dat viata fara nici o umbra de regret, pentru ca stia ca prin moartea Sa viata se va
reabilita în toate drepturile si opera Lui va triumfa.
De pe lemnul Crucii, în clipele de jertfa suprema, când Hristos se despartea de lume, în
clipele acelea în care ucenicii erau risipiti, iar cuvintele Sale, testamentul Sau, nu era înca scris
decât în câteva inimi omenesti, când prietenii stateau nedumeriti, stapâniti de un val greu de
neîncredere, iar neprietenii, pentru ca nu-L cunosteau si nu stiau nimic din taina vietii Lui, urlau în
delir, zicând: „pe altii a putut sa-i vindece, iar pe Sine nu poate. Coboara-Se de pe cruce acum ca
sa credem Într-însul” (Mt. 27, 42), în aceste momente, când ucigasii Lui jubilau considerând ca s-a
terminat cu Dânsul, în aceste clipe, în care chiar si Cerul se întunecase si Tatal de la Care venise îsi
întorsese fata de la Dânsul, în aceste clipe, când era înconjurat de un înspaimântator pustiu si se
parea ca El era singur, urât de toti, parasit de toti, dispretuit de toti, iar în fata se deschidea tot mai
larg prapastia mortii, Iisus Hristos nu Se îndoia de importanta jertfei si a mortii Sale, nici nu-Si
dadea duhul stapânit de regrete omenesti, asa cum si l-au dat absolut toti marii binefacatori ai
omenirii pentru ca Iisus Hristos era mai presus de toti si stia ca moartea Lui constituie mântuirea
lumii. Pentru ca El stia ca moartea Lui este încununarea, înflorirea, bucuria si întarirea lucrarii
Sale, a operei Sale.
De acolo, de pe vârful Golgotei, El nu vede pieirea si pustiirea lucrarii Lui prin moartea Sa,
ci dimpotriva, El, de acolo, de pe lemnul Crucii, de pe vârful Golgotei, privea peste timp si spatiu
si contempla înflorirea lucrarii Sale, eternizarea operei Sale, prin oameni modesti si cu slabiciuni,
dar care cunosteau – nu pe temeiul întelepciunii si puterii lor, ci pe temeiul puterii pe care o are în
sine învatatura lui Hristos – ca lucrarea Domnului se va realiza cât vor fi oameni pe pamânt,
învatatura lui Hristos va ramâne far, mijloc si scop al vietii religioase, al vietii spirituale din lume.
Marele Sau suflet de om si de Dumnezeu în clipa mortii era nespus de împacat, pentru ca El stia ca
a dat si a lasat lumii o împaratie în interiorul careia celelalte împaratii si stapâniri din lume, fara ca
împaratia Lui sa le stinghereasca, îsi vor putea desfasura viata, ca într-o sfera luminoasa, dupa
normele pe care oamenii le vor gasi mai bune si mai potrivite cu timpul, cu locul, cu oamenii.
Indiferent de conceptia lor, oamenii, traind în cercul lor, prin Cuvântul Sau vor fi aparati de
elementele nocive, care degradau viata omeneasca înainte de întruparea Lui. Acum, învatatura Lui,
la fel cum patura de ozon ocroteste viata de pe pamânt împotriva radiatiilor ucigatoare ce vin din
adâncul cosmosului, tot asa si lumina Evangheliei Sale va apara de acum înainte pe oameni de
starile în care îi aruncase pacatul stramosesc si unde zacuseram mii de ani înainte de venirea Sa pe
pamânt.
Aceasta însenina si încununa cu o raza de lumina si de bucurie fruntea Omului Iisus
Hristos, ce-Si dadea duhul în mâinile Tatalui Sau pe crucea de pe Golgota.
De la înaltimea la care se afla Iisus Hristos pe vârful Golgotei, cât de neînsemnat parea
urletul gloatelor inconstiente de la picioarele Crucii, ce marunte planurile si afacerile arhiereilor,
fariseilor si carturarilor, ce îndepartate brutalitatile soldatilor. Toate acestea erau lucruri omenesti
care, pentru cei ce le faceau, aveau o justificare, aveau o importanta, dar pentru viata, pentru
istorie, pentru eternitate, pentru omenirea întreaga, ele erau inexistente. Pe toate le va coplesi
timpul cu lumina lui. Mântuitorul stia ca atunci când fiii lui Adam vor deveni liberi de prejudecati,
vor aprecia singuri ceea ce El a facut, a vorbit si ceea ce El a contemplat acum, de aici de pe
Golgota, înainte cu câteva clipe de a închide ochii.
Ca om, opera Lui de aici de pe pamânt era încheiata o data cu jertfa, cu moartea Lui si de
aceea a strigat “Savârsitu-s-a” (In. 19, 30), dar moartea Domnului a fost încununata cu lumina si
pentru ca Cel ce murise pe cruce stia ca a treia zi va învia — atunci va veni ziua cea mare, Ziua a
opta, Ziua învierii, si o data cu aceasta va începe o noua viata, în lumina careia se va desfasura de
acum înainte viata tuturor oamenilor. Nu în moarte, ci în viata, nu în întuneric, ci în lumina, nu în
spaima, ci în triumf se va finaliza de acum înainte lupta tuturor oamenilor.
În speranta întemeiata pe certitudinea învierii lui Iisus Hristos îsi vor construi de acum
înainte viata fiii lui Adam. Pe aceasta piatra fundamentala a învierii de obste, garantata de învierea
Domnului, îsi vor întemeia fiii lui Adam o cultura noua, o civilizatie adevarata, civilizatia
spiritului. Nu cum au fost civilizatiile primitive, care miroseau a mormânt, a pamânt, a pustiu, a
scrum, a huma, a pacat, ci o civilizatie si o cultura în care se va urmari desavârsirea vietii si din
punct de vedere moral si spiritual, nu numai din punct de vedere material, asa cum se urmarea în
civilizatiile si culturile antice.
De pe Golgota, Iisus Hristos privea un lung sir de barbati, femei si copii care gândeau ca
oamenii, vorbeau ca oamenii, se purtau ca oamenii, pentru ca prin moartea si învierea Sa
devenisera oameni, asa cum ar fi fost toti fiii lui Adam, daca Adam nu ar fi calcat porunca lui
Dumnezeu. Închinatorii lui Hristos devenisera luminati de o lumina interioara, dumnezeiasca,
necreata, care era lumina Harului lui Dumnezeu, revarsata în lume cu puterea Sfântului Duh, prin
moartea si învierea Sa. Prin aceasta lumina, prin lumina harului, tuturor celor ce “cred în numele
Lui, Hristos le-a dat putere ca sa se faca fiii lui Dumnezeu” (In. 1, 12).
Aceste uriase si fundamentale realizari si transformari pe care trebuia sa le îndeplineasca pe
pamânt Fiul lui Dumnezeu — Mesia, nu se puteau subordona unor interese marunte, individuale,
interese care serveau doar unor clase, unor popoare, neglijând în acest fel interesele întregii
semintii a lui Adam.
El, Mesia, a venit sa serveasca viata, nu numai dintr-un timp sau dintr-un loc, ci din toate
timpurile si din toate locurile, pâna la sfârsitul veacurilor.
Iata pentru ce Mesia n-a fost primit nici de farisei, nici de carturari, pentru ca El n-a venit
asa cum s-au asteptat acestia, si nici nu Si-a subordonat lucrarea unui grup de batrâni din Ierusalim,
ci El a venit ca sa-i mântuiasca pe toti, si pe iudei si pe pagâni deopotriva, si pe luminosii fii ai lui
Israel si pe cei dintre neamuri, dupa cum, în mod deosebit, ne spune Sfântul Apostol Pavel într-un
cuvânt prea putin luat în seama pâna acum si de evrei si de crestini (Rom. XI, 1-36).
Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat ca pe toti fiii lui Adam sa-i mântuiasca si sa-i faca fii ai zilei
(I Tes. 5, 5), fii ai luminii (In. 12, 36; Ef. 5, 8), fii ai Pacii, fii ai lui Dumnezeu (In. 1, 12).
*
“…acestea s-au scris, ca sa credeti ca Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, si, crezând,
sa aveti viata în numele Lui” (In. 20,31)
+JUSTINIAN CHIRA
ARHIEPISCOP AL MARAMUREıULUI ıI SATMARULUI
Prefectul Maramureșului a emis ordinul privind constatarea încetării, de drept, a mandatului primarului municipiului Baia Mare
În conformitate cu prevederile legale, prefectul județului Maramureș, domnul Rudolf Stauder,...
Deschide