„Sfârşitul lumii” e o sintagmă foarte la modă, aşa că nu e de mirare că, periodic, apar „vizionari” care dau termene exacte pentru apocalipsă. De cele mai multe ori, argumentele prevestirilor se reduc la găsirea unor simetrii în datele de calendar ale „prognozatului sfârşit al lumii”.
Din acest punct de vedere, 11.11.2011 ar fi o dată numai bună pentru o nouă şi nejustificată alarmă mondială. Totuşi, data de 11.11.2011 are o semnificaţie, dar de altă natură şi numai pentru români. Căci se împlinesc 16 ani de când a dispărut din peisajul românesc prototipul politicianului de clasă: seniorul Corneliu Coposu.
Omul politic care nu şi-a trădat principiile nici măcar în închisorile comuniste, în care s-a încăpăţânat să trăiască, nedespărţit o clipă de convingerile sale. A revenit în politică după 1990, ca stindard al istoricului partid PNŢCD.
Şubrezit de anii de închisoare şi de boli, Corneliu Coposu nu avea datele fizice care să înflăcăreze imaginaţia lucrătoarelor de la APACA. Nu folosea limbajul populist şi nici minciuna care, în politică, încă are picioare lungi; deja două elemente suficiente pentru a-l face impopular electoratului din perioada anilor ’90.
Nu vedea în politică un mijloc de umplere a buzunarelor personale sau ale acoliţilor, motiv suficient să nu fie agreat de linia „a doua” a fostului PCR, care se insinuase în punctele cheie ale politicii de după evenimentele din decembrie 1989.
Motiv pentru care reflexele propagandei şi manipulării ante-decembriste nu l-au ocolit (vă mai amintiţi de maşina de făcut bani, descoperită, chipurile, la sediul PNŢCD; de „salvarea” seniorului de către Petre Roman, care l-a subtilizat din faţa mâniei populare, scoţându-l din sediul partidului într-o tanchetă?).
Sosit prea devreme într-o politică încă tributară fostului partid unic, Corneliu Coposu nu avea deloc atributele unui om politic cu priză la populaţie. Cum a ajuns dintr-un politician, mai degrabă impopular, la percepţia de masă că reprezintă o ştachetă – ridicată foarte sus, mult prea sus pentru clasa politică de azi – a nivelului de a face politică? Simplu: urmându-şi principiile şi practicând o politică onestă – aşa cum învăţase în tinereţe – ce viza doar interesele naţionale.
Puse chiar deasupra intereselor de partid. Căci el i-a inventat pe Emil Constantinescu şi CDR-ul care au luat măsuri atât de impopulare, încât PNŢCD a plătit cu neintrarea în parlament la alegerile din 2000. Dar aceste măsuri impopulare au creat condiţiile ca , în guvernarea 2000-2004, ţara să se pună pe picioare.
Invers decât în prezent, când măsurile impopulare luate fără cap de către Guvernul Boc nu conduc spre o redresare a ţării, ci spre relansarea în cascadă a unei datorii externe înrobitoare pentru români şi pentru cei care vor urma la guvernare (semn că sintagma „dezastruoasa moştenire” refuză să-şi piardă actualitatea). Dacă ne-ai întreba cum mai e acum în România, răspunsul – metaforic, desigur – ar porni de la titlul unui roman al lui Laurenţiu Fulga: „E frig şi e noapte, Seniorule”.
Corneliu Coposu rămâne singurul SENIOR al politicii româneşti de după 1990. Deci nu numai al PNŢCD, partid istoric care în prezent a ajuns în categoria „şi altele” (adică sub marja de eroare a sondajelor). Şi riscă să intre definitiv în istorie, datorită orgoliilor mărunte care au desenat trei aripi intrapartinice ce nu sunt în stare să găsească un limbaj comun; te şi miri de unde membri pentru trei aripi care, împreună, se situează sub 1%!
11.11.2011 nu va reprezenta sfârşitul lumii, ci doar prilejul pentru a ne gândi la senior. La care sper să se gândească şi divizaţii ţărănişti. Dacă nu o fac, pentru ei chiar poate veni, curând, sfârşitul.
Ananei Gagniuc
