Timpul intangibil și de neindentificat, măsoară risipirea ființei umane în etern. Disiparea individului în dimensiunea temporală ne determină să conștientizăm zădărnicia ca permanență în ceea ce privește existența noastră în concret.
Suntem noi, definiți ca tipuri umane, iar sub influența timpului suntem atât de efemeri, încât nu realizăm micimea și banalitatea existențială. Crezându-ne puternici în timp, suntem, de fapt, atât de vulnerabili în viață. Aspirăm spre nemurire când suntem plămădiți din efemer. Trăim clipe ce alcătuiesc un prezent continuu, fără să medităm la incertitudinea viitorului. Nu deținem nimic, suntem robii timpului și sclavii clipei, suntem o părticică din marele univers și o fărâmă din eternitate.
Ca modalitate de măsurare a timpului existențial, în afară de cel mecanic, drămuit prin acele ceasornicului, întâlnim o altă percepere a timpului, una de dimensiuni spirituale, ce alcătuiește așa-numitul timp al sufletului, realizat cu ajutorul memoriei afective. Este acel timp care ne determină să tresărim la fiecare atingere a clipei, la fiecare rememorare afectivă a unor întâmplări pe care ființa umană le poate percepe ca eterne.
Auzim adesea spunându-se:,,Omul acesta n-a îmbătrânit!” și ne mirăm de ce trecerea timpului nu și-a pus amprenta asupra sa. Acel spirit tânăr reprezintă esența individului, corpul, acel înveliș exterior poate fi atenuat ca modificare
sub influența unui spirit tânăr prin simțire și stare afectivă. Acea împlinire a sinelui poate înșela forța timpului pe care o reflectă în exterior. Deși existența umană este atât de efemeră, totuși ea aspiră în continuu spre eternitate. În funcție de fiecare individ, acesta își dorește o prelungire în etern a timpului ființal.
Relația viață-timp poate fi una de completare? Iar relația:nonexistență-eternitate una exclusiv de excludere? Stă în puterea ființei umane de-a învinge timpul și de-a investi în eternitate prin timp? Iată câteva întrebări care-l frământă pe om în clipele de meditație asupra condiției umane. Arta de-a ști cum să trăiești și dincolo de timpul existențial pare a fi zadarnică pentru unii. Ce mai contează eternitatea după încetarea existenței? A rămâne
agățate în timp ideile cuiva, înseamnă a-și sprijini existența în infinitul veșniciei. Perenitatea dată de creație este net superioară efemerității materialului, astfel planul intelectulal și cel spiritual pot constitui o armă împotriva timpului.
Așadar, suntem stăpânii clipei, trăind permanent în prezent, de fapt
ne trăim propria viață. Din acel fluviu temporal ne desprindem și noi, fiecare, prin modul în care știm să viețuim. Ne putem opri odată cu încetarea
existenței sau putem rupe barierele vremii ca să rămânem agățați în infinitul clipelor prin ceea ce redăm posterității, învingând timpul.
Mirela ONIGA
