În calitate de cetăţean român şi european (cică !!!), doresc să îmi exprim dezacordul faţă de modul în care înţeleg unii respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi faţă de modul în care înţeleg unii funcţionari ai statului să se pună în slujba cetăţeanului (care are doar obligaţii, … iar drepturi doar dacă este în partidul PCR – adică partidul Pile, Conexiuni şi Relaţii).
Faptul pe care doresc să îl expun este următorul:
În data de 22.03.2013, ora 09:30, am intrat în sediul Parchetului de pe lângă Judecătoria Baia Mare cu scopul de a depune o cerere (care nu are nici o legătură cu întâmplarea pe care doresc să o relatez). Ca orice cetăţean, la intrare m-am adresat jandarmilor aflaţi în punctul de acces în instituţie cu privire la faptul că doresc să depun o cerere la secretariatul Parchetului de pe lângă Judecătoria Baia Mare.
După ce am prezentat cartea mea identitate pentru a fi înscris în registrul de acces în sediul Parchetului, am fost întrebat dacă am asupra mea telefon mobil, răspunzând că „Da!” şi că acum îi activez profilul silenţios sau dacă e nevoie o să-l închid. În timp ce scoteam telefonul mobil din buzunar pentru a face una din cele două acţiuni precizate de mine, mi s-a spus că nu este permis accesul cu telefonul mobil în sediul Parchetului şi că trebuie să îl depun într-una din cutiile amenajate în acest sens prevăzute cu o cheie pe care o voi avea asupra mea până la ieşirea din Parchet.
După aceasta, am afirmat că din câte ştiu „este interzisă fotografierea şi filmarea în sediile instituţiilor publice fără aprobarea conducătorului unităţii”, iar eu nu am venit să filmez şi să fotografiez în sediul Parchetului, ci să las o simplă cerere la secretariat, iar dacă săvârşesc astfel de fapte atunci există măsuri legale care se pot lua împotriva mea în acest sens.
De asemenea, am solicitat să mi se comunice baza legală care prevede interzicerea accesului în sediul Parchetului cu telefonul mobil, fiindu-mi precizat că există un Regulament de ordine interioară pe care ei trebuie să îl respecte.
În consecinţă, am refuzat să depun telefonul mobil într-una din cutiile special amenajate în acest sens (nefiind deloc convins că acestea se pot deschide cu o singură cheie) şi am solicitat să vorbesc cu cineva de la secretariat ori cu cineva care poate să îmi spună despre regulamentul care îmi interzice accesul în Parchet cu telefonul mobil.
În mod corect, jandarmii aflaţi la punctul de acces control au sunat pe procurorul de serviciu pentru a-i comunica că un cetăţean doreşte să vorbească cu dânsul privind interdicţia telefoanelor mobile în sediu. După 5 minute s-a prezentat un bărbat fără a-şi declina calitatea, care mi-a spus că vorbeşte cu mine „după ce las telefonul la poartă”. L-am întrebat pe acesta dacă dânsul este procurorul de serviciu şi mi-a spus că „Da!”, iar ulterior acesta a plecat.
Ca urmare, am ieşit din sediul Parchetului cu scopul de a mă reîntoarce fără telefonul mobil asupra mea, iar la ieşire jandarmii mi-au spus pe un ton amabil că „programul cu relaţii cu publicul este între orele 08-10” şi că „ştiţi şi dvs., dle Stroe, cum este cu regulile!”, astfel că mi-au dat de înţeles că m-au recunoscut. Le-am zâmbit şi le-am spus că ştiu, dar asta nu înseamnă că trebuie să fiu de acord cu ele. Ne-am salutat cu „Să trăiţi!”– ul nostru milităresc şi am ieşit din sediu.
La ora 09:50 m-am întors în sediul Parchetului (de această dată fără telefon mobil) şi spre surprinderea mea, tocmai procurorul de serviciu a fost cel care mi-a preluat şi înregistrat cererea, dar de data asta cu o altă atitudine. Am preferat să nu încep discuţii inutile despre un regulament care nu mi s-a prezentat pentru că eram grăbit, iar procurorul de serviciu era politicos de data aceasta.
După această „păţanie” am considerat că trebuie să mă documentez în detaliu şi am aflat că art. 105 din HG 585/2002 privind standardele naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România stipulează că „Este interzis accesul cu aparate de fotografiat, filmat, înregistrat audio-video, de copiat din baze de date informatice sau de comunicare la distanţă, în locurile în care se află informaţii secrete de stat” şi că art. 334 din acelaşi act normativ prevede că „Este interzisă introducerea mediilor de stocare amovibile, a software-ului şi hardware-ului, aflate în proprietate privată, în zonele în care se stochează, se procesează sau se transmit informaţii clasificate, fără aprobarea conducătorului unităţii”, iar art. 15 lit. b din Legea 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate menţionează că „informaţiile clasificate sunt informaţiile, datele, documentele de interes pentru securitatea naţională, care, datorită nivelurilor de importanţă şi consecinţelor care s-ar produce ca urmare a dezvăluirii sau diseminării neautorizate, trebuie să fie protejate” şi art. 17 din aceeaşi lege precizează punctual datele ce reprezintă sau se referă la informaţiile secrete de stat.
În consecinţă, nu consider că secretariatul Parchetului de pe lângă Judecătoria Baia Mare stochează sau procesează informaţii privind securitatea naţională, astfel încât să se interzică accesul în sediul Parchetului cu telefon mobil, astfel că iau în considerare utilizarea serviciilor Poştei Române pentru a depune cereri.
E normal să existe o protecţie împotriva scurgerilor de informaţii din diverse dosare, dar limitarea dreptului de a-ţi utiliza telefonul mobil în scop personal trebuie fie rezonabilă în raport cu importanţa informaţiilor protejate.
De exemplu, în luna august 2009 când m-am deplasat în scop sindical împreună cu dl. Iulian Surugiu la Palatul Cotroceni pentru a avea o discuţie cu dl. Iulian Fota, consilier prezidenţial şi şef al Departamentului de Securitate Naţională, mi s-a părut perfect normal ca la intrare să închidem telefoanele mobile şi să le depozităm la poartă, dar depozitarea s-a făcut într-un plic alb de hârtie sigilat de noi cu o etichetă autoadezivă peste care am aplicat semnătura noastră, iar apoi introdus în cutia special amenajată.
Am dreptul să mă îndoiesc că acele cutii special amenajate de la Parchet au o singură cheie şi că poate, cândva, cineva aplică din greşeală sau nu, diverse „accesorii cu urechi” (plasturi transparenţi pentru baterie sau chiar o baterie identică, de ce nu?) telefonului mobil depozitat de vreun cetăţean pe perioada cât se află în sediu.
Personal, sunt de acord cu ascultarea convorbirilor telefonice, dar când mă gândesc la fapta procuroarei Elena Botezan, îmi vine greu să cred că cei care pot să dispună de aceste lucruri posedă şi corectitudinea necesară.
Constat cu dezamăgire că sistemul juridic românesc este unul în care ai „şansa” ca din martor într-un dosar penal să devii peste noapte făptuitor, astfel că „băieţilor deştepţi” nu le este frică să-i spună procurorului că „nu îşi aduc aminte prea bine” şi că „nu a văzut sau auzit nimic” sau că pur si simplu „nu are nimic de declarat, deoarece are dreptul la tăcere şi la prezumţia de nevinovăţie” astfel că, organul de cercetare penală trebuie să găsească probe pertinente şi să dovedească săvârşirea infracţiunii, nu doar să se uite pe lista convorbirilor telefonice care nu au o valoare probatorie foarte mare.
În condiţiile despuierii de drepturi în interiorul instituţiilor publice, oare cum ar putea dovedi un cetăţean infracţiunea de cercetare abuzivă prevăzută de art. 266 alin. 2 şi 3 din Codul Penal. Bineînţeles că, există diverse dispozitive de înregistrare audio-video camuflate în diverse forme (nasture de cămaşă, brichetă, ceas, pachet de gumă de mestecat, ochelari de soare sau de vedere, chei, etc.), dar din păcate nu sunt accesibile cetăţeanului de rând din cauza preţurilor destul de mari.
Şi dacă tot e mania înregistrărilor audio şi video, de ce nu se montează la vedere şi în mod legal camere audio-video, astfel ca totul să fie transparent între cel care anchetează şi cel care este anchetat? Astfel, dovedirea unei cercetări abuzive sau a unui ultraj poate fi foarte uşor dovedită! Oare de ce nu se vrea? E mai bine ca să fie cuvântul celui care anchetează împotriva cuvântului celui anchetat, pentru că e destul de limpede, cred, pentru toată lumea cui o să i se dea dreptate!
Îmi aduc aminte că în anul 2009 presa locală, şi nu numai, a publicat o înregistrare în care agentul de poliţie Pop Andrei era certat în sediul Parchetului de procuroarea Oana Tătaru pe motiv că şi-ar fi permis să-l verifice în trafic pe soţul acesteia, deputatul Florin Tătaru. Până la publicarea înregistrării, agentul a fost mutat de la poliţia rutieră la ordine publică, astfel încât acum nu mai are atribuţii pe linie de circulaţie rutieră. Cu siguranţă, în cazul acesta cineva s-a simţit foarte vexat! Răzbunarea, se pare că e mai presus de lege!
Eu însumi în 16.01.2012 am fost urmărit ca pe vremea Securităţii lui Ceaşcă şi mi s-a întocmit o notă informativă de către serviciilor secrete că am participat în timpul liber la un protest anti-Băsescu privind tăierile salariale, fiind menţionate inclusiv discuţii telefonice pe care le-am avut cu colegul meu sindical, Cănărău Ioan, cu privire la defectuoasa activitate manageriale a conduceri IPJ Maramureş. De atunci, mi-am schimbat telefonul mobil şi aud mai rar microfonii!
În final, nu pot să spun decât că „sunt cetăţean european şi am drepturi” (asemeni celebrei reclame pe care, cu regret, o consider doar amuzantă) şi că „cine are urechi de auzit … să audă”.
