Pe la sfârşitul lunii iunie, prietenul meu din Zalău, Marin Pop, cercetător ştiinţific la Muzeul de Istorie şi Artă din Zalău mi-a dăruit o carte : „Elena Pop Hossu – Longin (1862 – 1940), personalitate marcantă a Ţării Silvaniei, viaţa şi opera, Ed.Caiete Silvane, Zalău, 2012”. Marin Pop este cel mai prolific istoric din această parte a ţării, dar şi o personalitate puternic implicată în salvarea patrimoniului naţional al Sălajului şi a întregului NV al României. Din lucrarea domniei sale am aflat că D-na Elena Pop a ridicat în 1931, la Hodod, un monument dedicat memoriei celor 18 soldaţi români căzuţi în luptele puternice care s-au dat acolo şi în jur, în 16 aprilie 1919, în cadrul campaniei militare pe care armata română a desfăşurat-o pentru întregirea neamului. Eram extrem de curios să văd monumentul respectiv şi, mai ales, să aflu starea în care se află, ştiind că Hododul este o localitate aproape 100% ungurească.
Pe Ghiţă Mateaş l-am „pistonat” aproape zilnic în ultimele săptămâni şi ieri, 26 august 2013, respectul pe care mi-l poartă şi pasiunea pentru istorie au învins : s-a decis să mergem la Hodod. M-ai mult, s-a oferit să mă transporte cu maşina personală până acolo. Îi mulţumesc mult şi pe această cale.
La Giurtelecul Hododului l-am luat cu noi şi pe viceprimarul comunei, dl. Vincze Joszef. Acesta mi-a mărturisit de la început:
– Domnul profesor, eu nu ştiu nimic nici despre tumuli, nici despre monumentul eroilor români.
– Nu-i nimic, vei afla astăzi, l-am încurajat.
După câţiva kilometri am intrat în pădurea Hododului şi dl. inginer ne-a arătat nu mai puţin de şapte tumuli. Iată o nouă necropolă tumulară ! Pe site-ul primăriei Hodod este menţionată, iar directorul Muzeului de Istorie din Satu Mare mi-a spus că se ştie despre existenţa ei, numai că nimeni nu s-a gândit să o pună în valoare. I-am explicat viceprimarului că movilele respective sunt morminte ale comunităţilor locale, eventual ale „regilor” acestora şi că datează de prin sec al XVI-lea î. Chr., din Epoca Bronzului. S-a arătat impresionat de spusele mele şi m-a asigurat că va face tot ceea ce este necesar pentru „promovarea” lor. N-am mai avut timp pentru a căuta şi alţi tumuli în pădurea care merge spre Lelei. Am dorit neapărat să mergem le monumentul ostaşilor români. După câteva telefoane, dl. Vincze a aflat locaţia şi, plin de emoţie, m-am trezit în faţa unei grădini de aproximativ 3-4 ari, în fundul căreia se afla monumentul. La drum era un gard improvizat din plasă de sârmă, prinsă pe nişte pari din lemn, fără poartă de intrare. Grădina era totuşi cosită, iar monumentul în stare destul de bună. În curtea vecină, bine întreţinută, trebăluia o femeie. Am rugat-o să vină la gard şi să ne spună cine se ocupă de monument şi de grădina respectivă. Ne-a spus că se ocupă soţul dumneai, dar că este cam bolnav. Am insistat că dorim să vorbim cu dânsul şi a apărut, fără să se lase prea mult aşteptat. Am făcut cunoştinţă. Mi-a spus că se numeşte Szanto Alexandru şi că are 75 de ani. La viaţa sa a fost miner la Lupeni. Am închegat cu domnia sa următorul dialog.
– Dumneata, d-le Szanto, eşti ungur ?
– Da, sută la sută.
– Cum îmi poţi explica faptul că un ungur sută la sută, cum pretinzi că eşti, se îngrijeşte de un monument al eroilor români ?
– Apoi, domnule profesor, eu sunt în primul rând om şi apoi ungur. Mie ruşine ca gozul ala mare să fie vecin cu mine, iar un
cimitir este un cimitir. Cei morţi trebuie respectaţi, indiferent cine sunt. Eu nu fac deosebire că sunt unguri, români sau ţigani. Oameni să fie, asta contează. Eu mă ocup de vreo zece ani de acest cimitir, fără nici un ban şi nimeni nu mi-a zis nici măcar un „mulţumesc”. Înainte se ocupa domnul director al şcolii, dl. Şaibel, care locuia în casa mea şi de la care am cumpărat-o. Pe vremea dumnealui s-au adus din fostul cimitir comun osemintele soldaţilor români şi depuse în cavou. Ale ungurilor s-au dus în alt loc, iar ale nemţilor în altul. S-a constatat că este mai bine să nu fie împreună.
– Mai vine cineva pe la acest monument ?
– De vreo zece ani n-a mai venit nimeni. Înainte, de ziua eroilor, venea armata de la Satu Mare, cu fanfara şi cu coroane de flori şi elevii de la şcoală care spuneau poezii. O venit odată un domn de la Satu Mare, de la P.S.D., care o promis că va face gardul de la drum din plăci de beton. O zis că va da bani directorului şcolii, dar n-a mai făcut nimic.
– Dar gardul de lemn din cealaltă parte a grădinii cine l-a făcut ?
– O fost aici un brigadir silvic, domnul Lupan. El l-o făcut. O adus totul pregătit şi numai l-o montat la loc. Acum iar ar trebui făcut, dar dumnealui s-o pensionat şi o plecat de aici.
Discuţiile au mai continuat. Viceprimarul a promis că va reabilita spaţiul şi monumentul eroilor din Hodod. Am plecat mulţumindu-i acest om minunat, ungurul sută la sută, Szanto Alexandru. Ochii i s-au umezit. În sfârşit venise cineva să-i mulţumească pentru omenia dumnealui. L-am făcut fericit şi i-am promis că voi reveni.
Nu ştiu cu cine voi reveni la monument. Elena Pop Hossu Longin mergea în fiecare an, pe data de 16 aprilie, şi organiza un parastas. Dar Dumneaei nu mai poate merge. Poate voi merge cu noii mei prieteni, prof. dr. Teodor Ardelean, directorul Bibliotecii Judeţene „Petre Dulfu” din Baia Mare, cu dl col. Ioan Pop Rapidu, comandantul I.S.U. Maramureş, cu ziaristul Alec Portase, redactorul şef adjunct de la Graiul Maramureşului. Poate cu Marin Pop, bravul istoric de la Zalău. Poate că şi cei din Satu Mare, prefectul judeţului, comandantul armatei (dacă mai există), comandantul I.S.U. , cei de la cultul eroilor o să vină alături de noi. Poate cu dl. Ioan Corneanu de la Satu Mare. Cu oricine se simte mândru când depune o jerbă de flori şi îngenunchează lângă un mormânt. Eu sunt la dispoziţia oricui.Ar fi bine să mai putem şterge o pată a ruşinii noastre.
Despre autorităţile de la Hodod nu vreau să mă pronunţ încă. Poate că doar au neglijat obligaţiile pe care le au faţă de istoria locului, dar dacă voi vedea că nu se mişcă deloc am să le înfig sula în coaste până o vor face.
Am scris aceste rânduri şi ca să le mai trag o fleancă peste bot acelor unguri care aţâţă la ură, aşa cum este unul pe la Baia Mare, un viceprimar şovin, şi altora bolnavi la cap. Să înveţe de la Szanto Alexandru din Hodod că putem trăi cu toţii în pace şi-n bună înţelegere.
prof Traian Rus, Oarţa de Sus
