EDITORIAL – Prof. Traian RUS
M-am născut într-un sat, Chelinţa, aparţinător acum oraşului Ulmeni, o localitate româno – rromă. Vatra satului era locuită numai de români, la ambele capete având câte o colonie de rromi, mai numeroasă find cea dinspre Strâmtorile Ţicăului. Nici ţipenie de ungur în acest sat. Cu toate acestea, în copilărie, am întâlnit câţiva consăteni cu puternice sentimente antimaghiare şi abia cu vremea am reuşit să le înţeleg.
Unchiul meu, din partea tatei, Fechete Traian, Trăianu Leului, cum îi spuneau toţi, se întâmpla să se mai oprească pe la cooperativă şi să bea câte un deţ de “chevert”, un amestec de rom cu lichior, băutură specifică anilor ’60 – ’70. I se mai spunea şi “amestecată”. Dacă se întâmpla să-şi găsească parteneri şi numărul paharelor consummate să crească, iar băutura să-i urce la cap, brusc, se ridica de pe scaun şi începea un ceremonial militar : îşi dădea comenzi de front, întoarceri, culcat, târâş, defilări, etc. Îşi găsea obiecte la îndemnână, bâte, mături, pe care le considera puşti şi făcea cu ele exerciţii de mânuire şi de prezentare a armei la onor. Obiecte mai mici le folosea ca grenade, pentru că simula şi aruncări cu grenada. Parcă intra în transă. Faţa i se înroşa, iar ochii i se măreau cât cepele.
“Asistenţa” era obişnuită cu aceste spectacole pe care le dădea unchiul Traian. Ştiau ce va urma. După ce îşi termina “încălzirea” se “înarma” cu bâte şi cu pietre şi pleca spre Arduzel şi spre Ţicău ca să-i omoare pe toţi ungurii de acolo. Era foarte greu de oprit. Dacă cei de faţă erau mai mulţi, reuşeau să-l oprească. Îl ţineau cu forţa până se liniştea. Dacă erau prea puţini, reuşea să scape din mâna lor şi se îndrepta “în marş” spre Someş, hotărât să-l treacă, să “cucerească” cele două sate şi să-i omoare pe “duşmani”. N-a trecut Someşul niciodată. Până acolo, aburii alcoolului se mai risipeau şi renunţa la “expediţia” lui militară de “represiune”.
Duminicile şi în sărbători, cei de “Sub.Vii” se adunau lângă podul de peste Valea Purcăreţului pentru obişnuitele partide de “durac”, un joc de cărţi foarte complicat. Spre seară, cănd erau cu toţii obosiţi, trimiteau după câte o “litără” de horincă din aceea de 55 de grade, cum se face în Chelinţa, şi unchiul Traianu Leului se îmbăta din nou. Pe neaşteptate, se ridica de pe laiţă, şi îşi începea “ceremonialul militar”. Acolo, lângă pod, şansele lui de a pleca în expediţie erau mult reduse, pentru că se afla în apropierea casei sale şi toţi din familie erau cu ochii pe el. Îl luau cu binişorul, îl asigurau că în Ţicău şi în Arduzel nu mai există nici un ungur viu, deoarece îi omorâse déjà în expediţiile anterioare. Când şi cei de faţă confirmau că pieriseră toţi ungurii, accepta să meargă la culcare, cuprins de un sentiment de satisfacţie.
În 1969 m-am căsătorit şi familiile au decis să facă două nunţi, una la Oarţa de Sus, sâmbăta după masa, alta, la Chelinţa,.duminica după masa. Se evitau astfel cheltuielile de deplasare a nuntaşilor dintr-un sat în altul. La Chelinţa a participat, normal, şi unchiul Traian. S-a mâncat, s-a băut, s-a încins danţul. Voie bună. Toate păreau că sunt în regulă. La un moment dat s-au auzit nişte ţipete disperate, Muzica s-a oprit şi l-am obsevat cu toţii pe unchiul Traian cu mâna în “conciul” naşei noastre din partea soţiei. Săraca de ea, ţipa ca din gură de şarpe. Şi de durere, şi de regret pentru banii pe care-i dăduse la coafor. Avea o podoabă capilară foarte bogată, iar unchiul avusese grijă să-i transforme superbul coc într-o mănuşă de câlţi. Am sărit cu toţii să o scoatem din ghearele “leului”. L-am văzut pe unchiul în acea stare de surescitare care-l cuprindea de fiecare dată când auzea ungureşte sau despre unguri. L-am rugat să nu-mi strice nunta şi cu greu şi-a scos mâna din părul naşei. Ce se întâmplase ? Naşa era unguroaică, dar vorbea perfect româneşte. A avut proasta inspiraţie să-i spună ceva naşului în ungureşte, tocmai atunci şi tocmai acolo.. Cuvintele au ajuns la urechile unchiului şi conflictul s-a declanşat.
Trebuie să mărturisesc că sentimentele acestea antiungureşti erau specifice tuturor chelinţenilor, unchiul Traian fiind doar vârful aisbergului. Ne apucaseră chiar şi pe noi, copiii. Au trecut ani până am reuşit să le înţeleg. Totul a pornit de la acea instrucţie militară pe care ungurii au impus-o tinerilor români în anii dictaturii hortyste. Instructorii militari, numiţi pentru această pregătire, au fost recrutaţi dintre cele mai şovine elemente ungureşti şi, cum au primit puteri discreţionare, s-au dedat la un comportament barbar. Unii au transformat-o din instrucţie militară în batjocură la adresa tinerilor “levente”, cum erau numiţi. Şi pentru chelinţeni, şi pentru unchiul Traian a fost o umilinţă cumplită, care i-a afectat psihicul pentru tot restul vieţii. Şi nu este vorba doar de umilinţele fizice, de eforturile peste limitele umane şi de bătăi, ci mai ales se batjocura şi dispreţul cu care au fost trataţi.
prof. Traian Rus
