Trăiască birocrația! De trei ori URA (și la gară)! Reviewed by CD on .  EDITORIAL - Mariana TOTH   Povestea asta am scris-o acum vreo doi ani, la nervi, în urma unei experiențe pe care am refuzat s-o mai repet de atunci, din milă p  EDITORIAL - Mariana TOTH   Povestea asta am scris-o acum vreo doi ani, la nervi, în urma unei experiențe pe care am refuzat s-o mai repet de atunci, din milă p Rating: 0
Ești aici: Acasă » Editorial»Trăiască birocrația! De trei ori URA (și la gară)!

Trăiască birocrația! De trei ori URA (și la gară)!

Trăiască birocrația! De trei ori URA (și la gară)!

 EDITORIAL – Mariana TOTH

 

Povestea asta am scris-o acum vreo doi ani, la nervi, în urma unei experiențe pe care am refuzat s-o mai repet de atunci, din milă pentru neuronii ăia care mor și gata! Vestea proastă e că, indiferent de mărunta mea revoltă, totuși Sistemul funcționează implacabil! Se pot schimba guverne, poate veni potopul, tot degeaba! Funcționarii de la ghișee  #rezist-ă! Marea majoritate, sigur, nu generalizez, însă mentalitatea…

Dimineață. Vremea parcă ține cu scopul meu, e suportabilă. În timp ce-mi sorb tacticos cafeaua, îmi operaționalizez obiectivele (plină de fericire) pentru care mi-am scos o ditamai zi liberă de la lucru. Primul popas voios, plin de optimism, unde împart zâmbete contagioase celor din rând, e, bineînțeles, la un ghișeu. Nu sunt singură, o am lângă mine pe prietena mea, săltată proaspăt de la birou pentru “cinci minuțele și gata!”. Întâmplarea face ca acum vreo ț-șpe ani, nefiind eu acasă și fiind musai-musai să se reînnoiască contractul, s-a dus ea și s-a făcut pe numele ei. Acum că apartamentul stă gol de o juma de an, iar eu bucurându-mă de o sfântă zi mai lejeră, m-am gândit (acum pe bune, de câte ori o fac, lucrurile o iau razna! Zău!), ca un bun și onest cetățean, să remediez situația. Bun așa.

– Doamnă, zic eu. La privirea pe care mi-o aruncă, o mai privesc o dată, cu un început de panică… Scuze, domnișoară… deși puteam jura că are deja vreo doi nepoței… Știți, aș vrea să transcriu contractul de pe doamna pe mine. Ne măsoară pe amândouă de parcă am fi fost… știți voi. Ne măsurăm și noi, una pe alta, surprinse complet de această inedită perspectivă!

– Nu se poate! Aduceți contract de vânzare-cumpărare și un extras CF valabil!

– Dar la telefon mi s-a spus că persoana titulară trebuie să vină personal cu buletinul. Este prietena pe care, îi explic, am adus-o, cu buletin cu tot. Cu un drum, aș vrea să plătesc și o rebranșare și suma derizorie a facturilor de până acum, se poate?

– Doamna… și o măsoară pe biata femeie de parcă ar vrea să știe dacă e activa sau pasiva din relație. Și ne mai spune: Păi doamna nu are treabă aici. Hait, îmi zic, sunt aia activă, e clar! Și mă invită să mă așez la o altă coadă, la un alt ghișeu.

Îmi cer scuze de la fată, vreau s-o duc cu mașina înapoi la lucru, trecuseră, de mai bine de o oră, cele ”cinci minuțele”… Stai cuminte, zice ea, asta e, mă întorc eu pe jos, descurcă-te tu aici. Și pleacă.

Cu calm, mă așez la rând. Asist, fără voie, la istoria unor apartamente și case, timpul trece, trece, noroc că n-am luat tocurile de 13 cm. Ajung.

– Știți, aș vrea să plătesc o rebranșare și aceste facturi, plus schimbarea titularului de contract.

– Nu se poate! Mai trebuie să plătiți o garanție!

– Nici o problemă, spuneți-mi cât și o plătesc.

– Păi aici nu se poate! Mergeți în clădirea din spate, urcați la etajul I, la biroul relații cu clienții și reveniți aici cu documentul.

Îmi adun facturile, îmi cer scuze de la cel din spatele meu fiindcă nu-i mai pot propti burta în spinarea mea și ies să caut clădirea, etajul, biroul. Bat la ușă, intru, repet pomelnicul, pun facturile pe masă și…

– Nu se poate! Unde-i titularul contului cu buletinul?

– Hmmm?!? Cum? Păi tocmai a plecat pentru că i s-a zis că nu e nevoie de el…

– Nu se poate!!! Măcar o copie de pe buletin!

O înțeleg perfect, vorba vine; îmi cer scuze, îmi culeg facturile de pe masă și sar pe telefon: Fato, îmi trebuie o copie de pe buletinul tău! ”Fato” urlă la telefon: Ai căpiat?!? Eram acolo cu el în mână!!! Nu mai pot ieși!…

Stai flex, zic, tu fă o copie și vine Alin în cinci minute. Închid. Îl formez pe Alin. Dragule, te rog eu mult, fugi și adă-mi copia de pe buletinul fetei, că am mare nevoie de ea. Sunt aici, după clădire, cobor în stradă, să mă vezi, da? Da. Și vine omul cu ea în timp record. Mai urc o dată în birou, scot facturile și pun copia de pe buletinul fetei pe birou.

– Nu se poate! Ne trebuie în două exemplare!

Nu-mi permit să mă enervez că nu mi s-a spus din start trebușoara asta. Mă uit prin birou, două măgăoaie de xeroxuri, una măgăoaie în dreapta, alta în stânga. Nici o problemă, zic, facem aici o copie, dacă trebuie, v-o plătesc.

– Nu se poate! Ieșiți din clădire și după colț este o firmă care se ocupă de asta!

Îmi culeg facturile, copia de pe buletin, mulțumesc frumos pentru informație și merg să caut colțul de după clădirea din spatele celei unde mi-am început aventura. O găsesc, mai stau o coadă, cer patru copii, așa, de ciudă, și cer o folie în care să le pun.

– Nu avem! – mi se spune sec și sunt trimisă la o librărie…

E deja ora 11, mai am patru facturi de plătit, e vineri, zi scurtă la ghișee, renunț naibii la folie și urc câte trei trepte deodată spre biroul din spatele clădirii care… dar mă repet deja! Să fiu calmă?! Semnez un teanc de hârtii, le citesc în diagonală (știind că poate greșesc), ridic o sprânceană a nedumerire, dar cui îi mai pasă de formulare și de termeni?! Mulțumesc frumos, cum m-a învățat mama, îmi culeg facturile, copia și garanția că voi mai plăti 50 de lei, zbor pe scări în jos, ocolesc clădirea și mă înfig la ghișeul de la care am plecat. Le înșir pe toate, cu grijă, ca pe niște artefacte.

– Nu se poate! Mai aveți de plătit 101 lei, DEbranșarea!

– Nici o problemă, zic, privind-o adânc în ochi, o plătesc și pe aia, doamnă…

– O secundă, îmi zice, și mai cheamă două colege cu care are o foarte bine documentată discuție pro-contra acestei situații. Măi, să fie! Una, cu mai multă putere de convingere, le explică celorlalte că nu mi se poate imputa debranșarea. Sunt privită de trei perechi de ochi ca o curiozitate într-un insectar. Le zâmbesc încurajator. Sunt docilă și credulă, doamnelor, nu prezint nici un pericol. Vreau doar să pot ieși cu mințile întregi de aici, se poate? Îmi amintiți de tot ce poate fi mai sinistru și grotesc în Kafka.

Plătesc. Ele mai discută. Îmi cer scuze că le întrerup, le mai întreb o dată frumos dacă e ok, sigur nu mai e nimic de plătit? Sunt un munte de dărnicie, de înțelegere și politețe. E bine, mi se spune. Le mulțumesc. Și ies la aer curat. Uraaa! Am plătit o factură!!! Next!

Așa a fost atunci. Și-acum am scris rândurile astea la sugestia unui ziarist băimărean. Sunt convinsă că n-am povestit aproape nimic nou, sunt sigură, acum, în martie 2017, că foarte, foarte mulți v-ați ”distrat” la fel nu o dată, n-am să spun cât de multe s-au schimbat sau nu între timp, nu emit judecăți de valoare, doar zic: Funcționarul român. Dacă stau să mă gândesc bine, el este STATUL! Au trecut peste el guverne, legi, metodologii, perfecționări. El a rămas înfipt la același ghișeu, nemuritor și rece. Nimeni nu l-a clintit de zeci de ani. Nimeni, nici un guvern n-a fost suficient de inspirat să înceapă schimbarea de la el! De fapt, tagma asta autosuficientă a rămas interfața aceleiași birocrații care ne sufocă de ani de zile, blocând orice încercare de modernizare.

De doi ani rog mereu pe cineva să-mi plătească facturile.

Pentru că, în fondul meu, sunt o persoană calmă, decentă și delicată. Cred că (și) umorul mă (mai) salvează. Uneori. Și nu vreau, Doamne-feri, să ajung la știrile de la ora 5 că am strâns de gât vreun funcționar!

Mariana TOTH   

Comentează

© 2013 TRANSILVANIA TV Network Mixed By Fabrik

Sus