La începutul secolului trecut, bunicul meu a luat calea Americii. A lucrat în Detroit vreo 16 ani, a adunat bani, a revenit în ţară şi a cumpărat mult pământ, pe care i l-au luat comuniştii la CAP. La începutul acestui secol, un strănepot al bunicului a luat calea Americii, începând tot cu Detroit-ul. Deocamdată e student. Sunt doar două motive pentru care, de multe ori, gândul îmi zboară la românii din diaspora. Cum sângele apă nu se face, realizez că simt şi ei nevoia – chiar datoria – de a sărbători Ziua Naţională. O şi fac în mod civilizat, respectând regulile ţării în care trăiesc; fără a-i deranja pe cetăţenii patriei adoptive, fără excese de genul arborării drapelului naţional în faţa Casei Albe sau demersuri ca Ziua Naţională a României să devină sărbătoare oficială locală.
La noi, CJ Covasna a decis ca 15 martie, Ziua maghiarilor de pretutindeni, să fie sărbătoare oficială locală, în condiţiile în care, pentru 1 Decembrie, autorităţile (mai e cazul să spun că sunt de etnie maghiară?) nu au alocat buget pentru sărbătorirea Zilei Naţionale, pe motivul – cusut cu aţă extrem de albă – că nu sunt fonduri! Noroc că justiţia română a anulat hotărârea cu pricina şi a readus lucrurile pe făgaşul normal.
Şi când amintesc de normalitate, îmi vine în minte exemplul de la Dej, un oraş cu 15% cetăţeni români de etnie maghiară. Şi în acest an, ei au pornit sărbătorirea Zilei maghiarilor de pretutindeni din sala mare a Primăriei şi nu din sediul unui ONG filomaghiar sau al vreunuia din cele trei partide etnice, câte s-au conturat în cadrul minorităţii maghiare. Purtând steagul Ungariei, dar şi al României şi al Uniunii Europene, s-au deplasat apoi în curtea unui român. Familia Păltinean a cumpărat o casă pe strada Ţibleşului, cu tot cu statuia din curte care e, de fapt, monumentul ridicat în 1889 în cinstea eroilor maghiari căzuţi la revoluţia din 1848. De trei decenii, familia Păltinean îşi deschide porţile pentru a permite maghiarilor din Dej să-şi cinstească eroii şi să depună jerbe la statuia simbol. Îşi face în aşa fel programul încât să fie acasă de 15 martie. În caz de urgenţă, lasă cheia unui prieten maghiar. Nu o obligă la acest gest nicio lege, nicio hotărâre de CJ. Nici pe maghiarii din Dej nu-i obligă vreo lege să vină şi cu drapelul României. Însă ambele părţi aplică legile nescrise ale bunului simţ, bunei convieţuiri interetnice şi respectului reciproc; o atitudine europeană la zi, dar care la Dej funcţionează deja de 30 de ani.
Extinzând curtea şi atitudinea familiei Păltinean la dimensiunea ţării, avem imaginea reală – nedeformată de meschine interese ale unor partide construite pe criteriul etnic – a relaţiei armonioase dintre români, maghiari şi alte minorităţi care trăiesc în România. Şi a modului în care sunt respectate drepturile acestora. Căci nu degeaba pretenţioasa Uniune Europeană ne dă drept exemplu de rezolvare a problemei minorităţilor naţionale.
Şi fiindcă aminteam mai sus de reciprocitate, îmi permit să citez comentariul lui Claudiu Hiriza, postat la ştirea despre sărbătorirea zilei de 15 martie la Dej.
„Nu am nimic cu nimeni şi nu sunt rasist. Dar tare-aş vrea să văd şi de 1 Decembrie, în Ungaria, românii de acolo sărbătorind Ziua Naţională în unul dintre oraşele ungare – fie el şi unul mic cum este Dejul. Ca să nu mai vorbim de un partid politic format din români, care să fie la guvernarea Ungariei …”
Dându-i dreptate – şi gândindu-mă la vecinii noştri unguri – nu-mi rămâne decât să parafrazez spusele unei meteorice vedete de ştire demimondenă (cel cu „perversa” de pe Târgu Ocna): „ Ori suntem europeni ori nu mai suntem”…
Ananei Gagniuc
