VASILE LUCACIU – UN SFÂNT CATOLIC ÎNTR-O BISERICĂ ORTODOXĂ

Pe 29 noiembrie 2012 aniversăm 90 de ani de la moartea părintelui Vasile Lucaciu, erou de seamă al neamului  românesc. Autorităţile noastre, atât cele laice cât şi cele bisericeşti nu vor face  nici de această dată aproape nimic, sigur  mult prea puţin, pentru a-l cinsti cum se cuvine. Rămâne ca măcar noi, oamenii de rând, să-l omagiem şi să ne exprimăm recunoştinţa pentru viaţa de jertfă pe care a dăruit-o poporului din care s-a ridicat.

 „Cântă mierla prin păduri, of, of, of
Robu-i Lucaci la unguri
Pentru sfânta libertate
De care noi n-avem parte”
Gândul acestui material mi-a venit cu ocazia participării la liturghia oficiată cu prilejul hramului bisericii din localitatea Bicaz, Maramureş. Ieşind de la slujbă l-am remarcat cu surprindere printre sfinţii de pe peretele din dreapta uşii de la intrare  pe Vasile Lucaciu. Apoi am descoperit că  în cealaltă parte este reprezentat în chip de sfânt George Pop de Băseşti. Nu ştiu dacă preotul  vremii, părintele Ştefan Crişan, ctitorul bisericii,  sau pictorul Valentin Muste a avut idea  reprezentării celor doi mari barbati ai Ţării Codrului şi ai întregului Ardeal  într-o biserică ortodoxă, dar de bună seama fapta lor este de toată lauda.

Merită cunoscută, mai ales că nu este singulară.  În Ţara Codrului mai există asemenea reprezentări şi ele dovedesc că poporul îi venerează şi în prezent. Poporul, nu conducătorii lui.

Mi-am adus aminte de ultimii ani din viaţa “Leului de la Şişeşti” , de experienţa cumplită pe care a avut-o în parlamentul de la Bucureşti.

Nu-mi propun să prezint viaţa şi activitatea de martir a marelui român. Mă rezum doar la o înşiruire a faptelor sale,  aşa cum le-a prezentat Tiron Albani în cartea lui “Leul dela Şişeşti”, Ed. Cercul Ziaristilor Oradea, 1936.

O primă mare realizare a lui Vasile Lucaciu a fost ctitorirea catedralei de la Şişeşti, pentru domnia sa un teribil amvon de unde şi-a lansat strigătele de luptă. Chiar celebra inscripţie de pe frontispiciul lăcaşului de cult, “Pro S Unione Omnium Romanorum” , îi stabileşte destinaţia, iar în discursul inaugural  îşi prezenta programul de luptă : “ Închin această biserică Sfintei uniri a tuturor românilor. Prin ridicarea acestei biserici se începe lupta românilor din Ungaria pentru desrobirea lor şi unirea cu patria mamă”.

Debutul în viaţa politică şi activitatea  în cadrul Comitetului Partidului Naţional Român a fost ca o furtună care a lovit cumplit şi a contribuit enorm la prăbuşirea imperiului dualist. Mişcarea memorandistă şi apoi luptele pentru Parlamentul din Budapesta, închisorile sale, activitatea publicistică, toate au  măcinat imensul colos multinational şi l-au năruit.

            În primul război mondial a făcut enorm pentru dezrobirea Ardealului. Împreună cu bunul său prieten Octavian Goga a trecut Carpaţii pentru a convinge România să intre în război alături de Antanta şi să declanşeze ofensiva asupra Transilvaniei. Apoi,  pentru că guvernul român aştepta decizia Italiei,  a plecat la Roma pledând pentru alăturarea fraţilor latini  Antantei. Ceea ce s-a şi întâmpinat. Din prizonierii români a format unităţi de luptă care s-au alăturat armatelor Triplei Înţelegeri. Pentru ca balanţa să se incline decisiv de partea Antantei era nevoie de intrarea S.U.A. în război. Vasile Lucaciu a plecat în America cu gândul şi speranţa aceasta. A reuşit şi acolo. Toate aceste succese i-au conferit un prestigiu enorm.

            A venit şi ziua victoriei şi ziua unirii tuturor românilor. Bucuria apostolului de la Şişeşti a fost imensă. În sfârşit credea că bunul Dumnezeu şi-a întors faţa şI spre poporul său.

După Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 părintele Lucaciu aştepta cu toată încrederea înfăptuirea idealurilor pentru care s-a jertfit : libertatea poporului obidit sute şi sute de ani, drepturi egale pentru toţi, o viaţă mai bună pentru ţăranul roman, o Românie “dodoloaţă” şi prosperă, mândră între statele lumii. A candidat din partea Partidului Naţional Român şi a fost ales deputat de Baia Mare în parlamentul României Mari, împlinind profeţia pe care o făcuse în cadrul proceselor de la Debreţin şi Satu Mare în faţa adversarilor săi.

S-a implicat cu toată ardoarea mai ales în elaborarea noii constituţii a României  şi a reformei agrare,  Atunci a început din nou calvarul. Nici una din propunerile sale, din amendamentele pe care le-a susţinut nu au fost acceptate. El gândea totul spre binele poporului, pe când noii samsari ai vremii gândeau doar în favoarea lor. Lucaciu s-a lovit ca de un zid de puterea pe care profitorii apăruţi după război au preluat-o. Referitor la reforma agrară de exemplu, a propus ca moşiile să treacă în proprietea ţăranilor, dar să rămână intacte şi lucrate în cadrul unor cooperative, iar  produsele să fie împărţite după munca depusă şi după mărimea familiei. Statul urma să-şi ia partea ce i se cuvine. Ideea a fost considerată comunistă, prea avansată şi  respinsă. A propus atunci  să se dea ţăranilor şi inventor agricol pentru a putea munci  pământul. Altfel, apărea pericolul ca pământul să rămână nelucrat, producţia agricolă să scadă, iar ţăranul să nu se poată înstări. O gândire după modelul lui Alexandru Ioan Cuza a cărui lege rurală a fost singura  din istoria noastră făcută “cu cap”. Totul a fost în zadar.  Colegii lui parlamentari îşi frecau deja mâinile la gândul că vor putea ei pune mâna pe pământul expropriate într-un timp scurt. Ceea ce au şi făcut.

Vasile Lucaciu nu numai că n-a  fost ascultat, ci izolat, marginalizat,  încetul cu încetul. Apoi i-au devenit cu toţii duşmani. S-a retras la Satu Mare, trist, bolnav şi părăsit de toţi.

În iarna lui 1922 s-au organizat iar alegeri. Delegaţii din Satu Mare au venit unele după altele pentru a-l convinge din nou să candideze, pentru a le face cinstea de a-i reprezenta  în parlament. A sperat  că va reuşi de data asta să mai aducă bine poporului pe care l-a iubit atât de mult. A  acceptat în cele din urmă. Campanie electorală n-a trebuit să-şi mai facă. Era cunoscut şi susţinut de toţi. Adversarul său nu avea nici o şansă. Singura cale era suprimarea fizică a lui Lucaciu şi chiar aşa a şi făcut. În timp ce părintele se deplasa spre Baia Mare pentru a asista la alegeri l-a atacat împreună cu agenţii lui, l-au bătut şi maltratat. Aproape l-au omorât. Ţăranii care mergeau la vot l-au descoperit neputincios în zăpadă. Votul a fost măsluit, iar ancheta deschisă de prefectul judeţului n-a găsit vinovaţi. Întâmplarea dovedeşte încă odată că suntem poporul care îşi devorează eroii.  Aşa am făcut cu Cuza, cu Antonescu, cu  Maniu, cu mii şi mii. Parcă suntem blestemaţi.

După acest incident Vasile Lucaciu  nu şi-a mai revenit niciodată. Norocul său a fost că o preoteasă miloasă l-a luat în îngrijire.  Din  lunile de convalescentă m-a  emoţionat enorm o întâmplare prezentată de Tiron Albani: “Pe când se plimba împreună cu un tânăr profesor prin grădina Romei din Satu Mare o doamnă de vârstă  mijlocie a trecut prin faţa lor. Ducea de mână o fetiţă de 7-8 anişori.

–          Sărut mâna  Sfiinţia Voastră ! – a salutat femeia.

–          Onoare Dumitale, scumpă Doamnă – a răspuns Lucaciu.

–          Cine este domnul acela căruia  i-ai spus sărut mâna, tuşică ? – întrebă fetiţa.

–          Este dr. Vasile Lucaciu, un erou al neamului, care a făcut unirea – odorule.

–          A făcut unirea aşa ca Domnitorul Alexandru Ioan Cuza?

–          Da, scumpo, aşa ca Domnitorul Alexandru Ioan Cuza.

–          Atunci de ce nu l-au dat afară din ţară şi de ce nu l-au ucis? –  întrebă fetiţa cu naivitate.

Vasile Lucaciu întoarse capul şi un zâmbet amar I se încrispă pe buze.

–          Vezi, asta-mi mai lipsea –  zise el însoţitorului său.”

În ultimele luni l-a cuprins o tristeţe fără margini, dar nu şi-a pierdut  nădejdea că bunul Dumnezeu  va veghea  în continuare asupra poporului său şi aşa cum l-a ajutat  să se elibereze de robia ungurească  îl va ajuta să scape de lăcustele care năpustesc  pe  ogorul lui şi îi va da conducători buni care să-l ducă mai departe pe calea destinului său. Cu toate acestea  îl invidia pe bunul său prieten George Pop de Băseşti  pentru că n-a mai fost nevoit să urce încă odată pe Golgota suferinţei.                  S-a stins într-o noapte ceţoasă,  la 29 noiembrie 1922, după trei luni de suferinţă grea,  fără ca cineva să-l mai caute.

Vestea  morţii sale  s-a răspândit cu repeziciune.  Presa a scris din nou articole elogioase la adresa  Leului de la Şişeşti.  Potentaţii zilei s-au trezit şi conştiinţa plină de remuşcări  i-a determinat să-i  organizeze funeralii naţionale. A venit chiar primul ministru Ion I.C.Brătianu în fruntea unei delegaţii numeroase de la Bucureşti.  Cât a fost în viaţă le-a fost frică să-l caute. L-au decorat post-mortem cu “Ordinul Steaua României în grad de mare comandor”.  Episcopul Iuliu Hossu de la Gherla l-a  ridicat la rangul de Vicar Episcopal  după ce “uitase” să-l rebiliteze de sub gravele acuze pe care predecesorul  său  Ioan Szabo  i  le adusese  şi  încercase nu odată să-l suspende din preoţie pentru a nu-şi  periclita bunele relaţii cu guvernanţii unguri.

Participând la funeralii, bunul său prieten  Octavian Goga,  într-un discurs funebru furtunos    şi-a arătat revolta pentru toată  făţărnicia omenească, pentru toată pătimirea  acestui mare erou al neamului. Cu elocinţa sa deosebită marele nostru  poet  a elogiat viaţa de martir al marelui dispărut.

Poporul  l-a plâns  cu mare jale. Un poet popular al Şişeştiului, Gavril Mureşan,  i-a compus o poezie  semnificativă.  Finalul esenţializează o existenţă :

“Astfel a murit Lucaci

La un rând cu cei săraci,

Şi sărac şi parasit

Dar cu gândul împlinit

Lăsând pe urmele lui

Liberi  fii  Ardealului,

Făurind pentru vecie

O frumoasă Românie”

prof. Traian Rus