Despre OAMENI… după 30 de ani (aproape) irosiți

După 25 de ani... de gazetărie

EDITORIAL – Peter-Vasile CZOMPA

       În urmă cu 30 de ani… așa am vrut inițial să încep, pomenind de 20 mai 1990 (alegerile din ”duminica orbului”), de 13-15 iunie 1990 (o ”minieriadă” care și astăzi are urme adânci și dureroase în memoria și-n sufletul neamului românesc, dar, cu regret, excluzând parțial Justiția și mizerabila clasă pseudo-politică!), apoi două vorbe despre uriașa bucurie a națiunii imediat după alegerile din 1996 – însă urmată de marea dezamăgire aproape generală în privința fostei CDR… și amintindu-mi de acei ani și de următorii, în memorie îmi tot apăreau niște clișee, arc peste timp, tocmai din 10 august 2018. Dintr-o dată am realizat că degeaba încerc să mă gândesc și să scriu despre momente, evenimente, etape, perioade semnificative din 1990 până astăzi, degeaba încerc să-mi aduc aminte de câteva mari ”tunuri” economico-financiare, respectiv de halul în care România este furată, batjocorită și distrusă de 30 de ani, și din interior, nota bene, și din exterior; degeaba tot încercam să-mi ordonez în memorie evenimente, lucruri, locuri, cazuri, partide, instituții, tragedii, realizări ș.a.m.d., degeaba toate astea fiindcă de fapt era și este vorba ”doar” despre OAMENI! Numai despre oameni, da.

Oamenii din România ultimilor 30 de ani, oamenii care în 1989-1990 încă gândeau și simțeau aproape toți la fel, aproape, zic, în sensul generic că mai toți voiau să scape urgent de tot ceea ce era legat de vremurile de până în decembrie 1989. Asta-și doreau, culmea, până și cei care făcuseră parte din clica peceristă și/sau securistă, fiindcă ei doreau ca lumea de rând, poporul, în euforia de după ”loviluție”, să uite repede tot, dar ei, cei ”vechi”, să nici nu fie întrebați nimic, dar să și rămână la ”butoane”; și-am zis așa pentru că vechea-noua clică conducătoare, recte noua Putere, a avut nevoie de câțiva ani pentru a se (re)instala peste tot și pentru a ”curăța” tot ce trebuia, inclusiv aproape toate urmele, alea vechi, însă și unele mai noi. Așa că, una peste alta, degeaba a fost momentul 1996, degeaba a sperat și a crezut atunci marea masă a românilor de rând (printre care m-am numărat și eu, desigur, fiind pe-atunci un simplu inginer ajuns ziarist în 1993, totuși începusem deja să înțeleg mult mai bine, în 1996 și imediat după, ce se întâmpla în realitate și în culise, în și cu societatea românească, cu OAMENII), adică lucrurile au început să devină mult-mult mai clare începând din anul 2000. Oamenii simpli, crunt dezamăgiți și scârbiți de ceea ce s-a întâmplat în perioada 1996-2000, au ”lăsat” să revină la putere gașca lui Ilici… și-așa a (re)început dezastrul pe toate planurile.
Bine, bine, dar ar cam fi cazul să (mă) întrebați, stimați cititori, ce-i cu oamenii, de fapt despre care oameni vorbesc eu, care-i esența acestor rânduri și unde vreau să ajung?! Păi iată care-i esența, iată în ce cheie vă sugerez să percepeți toată povestea asta: cine este principalul vinovat (mă rog, principalii vinovați, e corect și-așa) pentru situația în care e România după 30 de ani? Cine? Unii poate v-ați repezi să spuneți clasa politică – și sigur că răspunsul e foarte corect din tare multe puncte de vedere -; însă astfel vă scapă din atenție sintagma ”principalul vinovat”, principalul… adică, cine i-a tot ales și îi alege de 30 de ani pe aceiași politicieni (respectiv aceleași partide, cu aceleași denumiri sau cu denumiri schimbate, unele în mereu alte alianțe doar pentru prostit proștii)? Electoratul? Da, electoratul, cine altcineva? Oamenii de rând care au votat, oamenii care din spirit civic și ca datorie morală, dacă vreți, au fost întotdeauna să voteze (inclusiv eu) și vor vota în continuare… da, adicătelea EL, votantul corect și conștiincios, cu simțul datoriei moral-civice și cu bun-simț, el este PRINCIPALUL VINOVAT (inclusiv eu!) sau, dacă vă-ncălzește cu ceva, bine, să zicem principalul ”vinovat”(deci între ghilimele)! Evident că nu fiindcă el merge la vot, ci ”vinovat” pentru cum / pe cine tot votează. El, omul de rând, votantul consecvent și optimist, care mereu s-a dus să voteze și să aleagă ”cel mai mic rău” – fiindcă în timp așa au ajuns să voteze în special cei care au început să priceapă cum stau lucrurile: ori să voteze împotriva celor care fuseseră la putere în ultimii patru ani, ori să aleagă răul cel mai mic. Trist, foarte trist…
Ei bine, acum alți oameni, probabil mult mai buni analiști, poate (mă) vor întreba: și cum rămâne cu cei care de regulă nu votează, ba mai mult, spun public că ”se pișă pe el de vot”?
O să zic clar și pe șleau: părerea mea este că acești oameni sunt cel puțin la fel de ”vinovați” precum votanții care aleg lichele de 30 de ani! Dacă nu chiar mai ”vinovați”, îmi asum ceea ce spun, da, fiindcă eu sunt mult-mult mai supărat, nota bene, pe cei care nu merg la vot; aș putea înșira destule argumente concrete – în privința răului imens pe care ei îl produc, indirect, absentând de la vot -, însă ăsta-i un alt subiect…

Unde au dus toate astea după 30 de ani? Și-aș putea încheia astfel: dacă tu, cel/cea care citești acum aici, mai ai nevoie să-ți explice cineva, oricine ar fi, în ce situație extrem de gravă e România astăzi, recte ce fac și cum gândesc oamenii de rând, care e starea lor de spirit – și/sau cum mai e cu spiritul de turmă -, înseamnă că încă n-ai înțeles aproape nimic sau chiar nimic-nimic…
… înseamnă că nu vezi sau nu înțelegi deloc de ce dacă nu intri în politică, ai piedici peste tot!; de ce sunt atât de învrăjbite anumite categorii sociale; de ce și din cauza cui au ajuns ”la cuțite” bugetarii cu cei care lucrează în zona economică privată; de ce pensionarii de rând sunt batjocoriți în ultimul hal, în schimb există ”clubul” celor cu pensii speciale enorme (și nemeritate, în majoritatea cazurilor!); apoi, de ce oamenii au devenit tot mai speriați, mai pesimiști, mai anxioși; de ce oamenii acceptă tot mai ușor o scară a valorilor răsturnată; de ce mai toată lumea înjură vârtos mass-media, deși mai toată lumea consumă zilnic produsele media, ba mai mult, atunci când au probleme foarte grave, aceiași oameni apelează în ultimă instanță, la cine oare?, tot la ”nemernicii” de ziariști (inclusiv la mine); de ce tot mai mulți oameni se ceartă și se înjură din cauza politicii abjecte; de ce tot mai mulți tineri pleacă din țară; de ce tot mai mulți oameni una gândesc, alta spun și alta fac; de ce cuvântul de onoare nu mai are aproape nicio valoare; de ce oamenii fără studii superioare și cei cu diplome se uită tot mai urât și cu dispreț unii la alții; de ce tot mai mulți oameni din România folosesc din ce în ce mai rar cuvinte și expresii precum mulțumesc, te rog, apreciez, te salut, pot să te ajut?, hai să rezolvăm împreună, hai să vedem ce nu e bine, explică-mi de ce crezi asta, civilizat, bun-simț, politețe, respect (reciproc), încredere, corectitudine, curajul răspunderii publice, curajul de a vorbi liber, de a acționa liber… dar oamenii sunt oameni, nu-i așa? Ce vorbă faină, cinic de faină, că vorba aia, ”și el/ea e doar un om”, păi nu? Astea fiind spuse, ținând cont și de titlul pe care l-am pus, o să închei așa: în 1990 aveam 30 de ani, au mai trecut 30 de-atunci, iar eu încă încerc să-i înțeleg pe OAMENI, adică să înțeleg ce s-a întâmplat cu oamenii în ultimii 30 de ani și de ce așa…

Peter-Vasile CZOMPA

Recomandari

Alte Articole