†J U S T I N I A N
Din mila lui Dumnezeu,
Arhiepiscop al Maramureșului și Sătmarului
Iubitului cler, cinului monahal, dreptcredinciosului nostru popor
din Episcopia Ortodoxă Română a Maramureșului și Sătmarului:
Har, binecuvântare și pace de la Dumnezeu
iar de la noi, calde urări de liniște și fericire
pentru Sfintele Sărbători ale Învierii Domnului
„Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul,
să ne bucurăm şi să ne veselim în ea”
Iubiţii mei fii sufleteşti,
La început zilele n-au avut nume, ci, după cum ne spune Sfânta Scriptură, de la început zilele au fost numite de Dumnezeu: ziua întâi, ziua a doua, ziua a treia, ziua a patra, ziua a cincea, ziua a şasea. Şi de fiecare zi era legată una din lucrările importante ale Creatorului lumii.
În prima zi Domnul a zis “să fie lumină” şi a fost lumină. Şi aceasta, adică lumina, a fost prima formă a materiei şi în lumină se va descompune întreaga materie la sfârşitul veacurilor, după cum constată şi spune Revelaţia supranaturală, pe care o păstrează Sfânta Scriptură.
În şase zile Dumnezeu a creat cerul şi pământul, iar ziua a şaptea a fost zi de odihnă: “Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale…” (Fc. 2, 3). Prin zi de odihnă nu se înţelege şi zi nelucrătoare, zi de repaos total, pentru că la Dumnezeu nu este niciodată totală nelucrare sau nemişcare, ci de la început, de la creaţie, toată creatura este în mişcare, în lucrare.
Totul se mişcă în univers şi totul se mişcă şi în cea mai mică părticică din materie, totul este în activitate, în mişcare, deşi cu ochiul liber această mişcare este neobservată de noi. Dar s-a observat că materia este formată din atomi.
Mai nou ştiinţa a avansat şi a constatat că şi atomul nu este divizibil, ci este compus din părţi care au fost numiţi protoni şi neutroni, dar şi aceştia se descompun în fotoni, deci în unde de lumină, aşa cum materia de la început a fost formată.
Deci totul este în mişcare, de la foton până la marile corpuri cereşti. Şi în corpul nostru totul este în mişcare, totul este în lucrare.
Nu numai organele, ci şi sângele şi carnea şi osul este compus din celule care sunt în mişcare, fără ca noi cu ochiul liber să putem observa. Însă totul se mişcă după o impresionantă ordine. Nici în natură, nici în corpul nostru mişcarea nu este haotică, nimic nu se mişcă în dezordine, ci în toate există o desăvârşită disciplină, totul lucrează după o perfectă ordine supravegheată de Dumnezeu.
Providenţa dumnezeiască coordonează şi supraveghează totul. Acesta este, deci, repaosul lucrător, lucrarea care niciodată nu încetează, după cum ne asigură şi despre aceasta Cuvântul lui Dumnezeu, adică Iisus Hristos, Care este Dumnezeu întrupat şi Care zice: “Tatăl Meu lucrează şi Eu lucrez…” (In. 5,17).
Ziua a şaptea Dumnezeu a declarat-o zi de odihnă, zi de repaos, ca o mare binecuvântare pentru creatura Sa, faţă de care Dumnezeu avea o deosebită dragoste şi milă şi grijă şi care nu ar fi fost capabilă singură să-şi dea răgaz, să-şi împartă timpul, să acorde şi trupului său odihnă pentru refacere, o zi în care el, omul, să se învrednicească de bucuria pe care o dă repaosul şi odihna. Acesta este scopul zilei a şaptea şi ea a fost respectată de la facerea lumii până la Moise, fără ca această zi să aibă un nume, fără ca să fie legată de un eveniment.
Moise, omul lui Dumnezeu, care a fost luminat de Dumnezeu să facă o ordine în viaţa omenească, să dea legi; Moise, care a dat porunci din partea lui Dumnezeu, el a dat zilelor denumiri, a legat ziua a şaptea de un eveniment, de cel mai mare eveniment din viaţa poporului ales, din viaţa neamului lui Israel, care a fost eliberarea Poporului evreiesc din robia Egiptului.
Aceasta era pentru poporul lui Israel – şi prin el pentru tot neamul lui Adam – un Eveniment, un moment de o importanţă deosebită, de o importanţă capitală, pentru că prin această eliberare a început şi chemarea întregului neam omenesc să se pregătească pentru împlinirea făgăduinţei lui Dumnezeu de a trimite lui Adam şi urmaşilor lui un Mântuitor.
Eliberarea lui Israel din robia Egiptului a fost un semn de pregătire dat omenirii pentru eliberarea din starea de robie fizică şi spirituală, din starea de robie trupească şi sufletească în care căzuse omul prin neascultarea lui Adam de porunca lui Dumnezeu, neascultare prin care s-a rupt legătura dintre creat şi necreat, dintre creatură şi Creatorul ei, rupere care a provocat moartea celui creat şi îmbătrânirea întregii creaturi.
Iubiţi fraţi şi iubite surori,
După căderea omului, materia a început să se degradeze, să îmbătrânească şi ea şi să nu rodească fructele pline de viaţă – ca un semn al îmbătrânirii – să crească în loc de roade bogate, spini şi pălămidă, femeia să nască în dureri, bărbatul să facă să rodească pământul numai prin sudoarea frunţii.
Chiar şi lumea neînsufleţită, lumea minerală, a început şi ea să îmbătrânească, să se răcească, să se descompună şi să piară şi ea. Acestea toate sunt urmările abaterii omului de la Legea dată lui de Dumnezeu, de la răzvrătirea lui Adam împotriva lui Dumnezeu, de la căderea omului în păcat, care a provocat degradarea întregii creaţii, degradare care continuă până astăzi.
Eliberarea poporului lui Israel a fost un semn al eliberării reale a omenirii din robia trupului şi a sufletului deopotrivă. În amintirea acelui eveniment s-a dat nume zilei a şaptea de Sabat, Ziua Sâmbetei. După Întruparea Fiului lui Dumnezeu, Sabatul, care aminteşte doar de eliberarea unui popor, a poporului evreiesc din Egipt, ziua Sabatului a devenit Ziua Domnului, ziua eliberării întregului neam omenesc din robia morţii şi a păcatului, eliberare pe care a făcut-o Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, prin Jertfa şi Învierea Sa.
Domnul a făcut această strămutare, pentru că Întruparea, Jertfa şi Învierea Sa au adus eliberarea întregului neam omenesc din robia şi osânda veşnică la viaţa şi fericirea veşnică, de la întunericul nefericirii şi al morţii la lumina Învierii şi a fericirii veşnice.
Paştile evreiesc, care amintește de eliberarea evreilor din Egipt, au fost o umbră, o prevestire a Învierii Domnului, prin care Iisus Hristos a eliberat întreg neamul omenesc din robia veşnică a iadului. Din voia Sa, Mântuitorul a dat lumii Paştile cele noi şi sfinte cu care începe eternitatea, viaţa cea fericită şi fără de sfârşit a omului, a întregului neam al lui Adam, care crede, Îl iubeşte şi ascultă pe Fiul lui Dumnezeu.
Iubiţii mei fii sufleteşti,
Toate evenimentele mari din viaţa cea nouă, din viaţa creştină, sunt legate de ziua Domnului, de Duminică. În această zi Domnul a înviat. În această zi Domnul S-a arătat mironosiţelor şi a spus: “Eu merg la Tatăl Meu şi la Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi la Dumnezeul vostru…” (In. 20,17).
În această zi Domnul S-a arătat la doi ucenici ce călătoreau spre Emaus, care se îndoiau de dumnezeierea şi Învierea Lui, mustrându-i pentru îndoiala lor, zicând: “O, nepricepuţilor şi zăbavnicilor cu inima ca să credeţi toate câte au spus proorocii ! Nu trebuia, oare, ca Hristos să pătimească acestea şi să intre în slava Sa? “ (Lc. 24, 25-26).
Şi după ce aceşti ucenici au fost pătrunşi de credinţă şi de iubire faţă de Domnul înviat, L-au rugat: “Doamne, rămâi cu noi că este spre seară şi s-a plecat ziua” (Lc. 24,29). Domnul i-a ascultat şi a intrat în casă şi s-a aşezat la masă cu ei. Apoi, Domnul S-a ridicat şi luând în mâini pâinea a frânt-o, iar când a frânt pâinea în faţa lor şi-a arătat faţa Sa dumnezeiască, iar ucenicii “în frângerea pâinii L-au cunoscut”, zice Sfânta Scriptură (Lc. 24,35).
Şi de acum înainte, la frângerea pâinii, ce se va face în toate altarele lumii, slujitorii altarelor şi toţi dreptcredincioşii Îl vor recunoaşte pe Domnul, Cel ce prin Învierea Lui a arătat lumii că El este viu şi prezent la toate Liturghiile, pe toate altarele Bisericii Sale, aşa cum viu şi prezent S-a arătat la prima Liturghie, pe care El a săvârşit-o în Ziua Învierii, în Emaus, cu Luca şi Cleopa.
În această zi, în ziua Învierii Domnului, spre seară, Domnul a intrat prin uşile încuiate la ucenicii Săi şi le-a zis: “Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl vă trimit şi Eu pe voi; şi zicând acestea a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt cărora veţi ierta păcatele le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine vor fi ţinute”(In. 20, 21-23).
Atunci, în Ziua Învierii, Hristos a întemeiat marea Taină a Bisericii Sale, Preoţia, dând ucenicilor dumnezeiasca putere de a elibera pe oameni din robia păcatelor şi a morţii, putere pe care o are numai Dumnezeu şi slujitorii pe care El i-a chemat, puterea de a ierta păcatele şi în viaţa de acum, adică pe pământ, şi în veacul viitor, adică în cer.
În ziua aceasta, în Ziua Duminicii, Domnul, care S-a înălţat la cer la patruzeci de zile şi stă de-a dreapta Tatălui, la cincizeci de zile după Înviere trimite de la Tatăl pe Duhul Sfânt “care de la Tatăl purcede”, cum a spus lămurit şi înainte de Înviere. (In.15,26)
Aşadar în această zi, în ziua Cincizecimii, prin Pogorârea Sfântului Duh, s-a întemeiat Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, Biserica lui Hristos, care este condusă şi sfinţită şi însufleţită, adică plină de Har, de putere necreată, pentru că izvorăşte în mod tainic din Dumnezeu şi îndumnezeieşte pe cei ce fac parte din ea şi prin Hristos sunt fii ai lui Dumnezeu.
Iubiţii mei fii sufleteşti,
Ca o încununare, tot în Ziua Învierii, Stăpânul cerului şi al pământului, Iisus Hristos, prin ucenicul Său cel iubit, care era unul din “fii tunetului” (Mc. 3,17), face descoperirea cea mai plină de taină numită Apocalipsa, prin care vorbeşte de ceasul necunoscut de nimeni, numai de Tatăl: “Am fost în duh în zi de duminică şi am auzit, în urma mea, glas mare de trâmbiţă” (Apoc.1,10).
Iată câtă importanţă a dat Domnul zilei a opta, zilei de Duminică, cu care începe eternitatea, viaţa veşnică, cu care se încheie lucrarea lui Dumnezeu şi urmează sfârşitul timpului şi începutul veşniciei, pentru care ne cheamă Biserica să ne pregătim în fiecare săptămână, în fiecare Duminică în care se îmbracă cerul în lumină şi într-o pace cerească.
Clopotele Bisericii noastre ne vestesc în toate sărbătorile şi duminicile, triumful Împăratului lumii, triumful lui Hristos asupra „întunericului cel din afară”, cum numeşte Iisus Hristos locul lipsit de lumina Sa, Care ne-a spus când a venit pe pământ: “Eu sunt Lumina lumii!”. “Voi sunteţi fiii luminii”, le-a zis Fiul lui Dumnezeu, Care cu moartea pe moarte a călcat şi celor din morminte viaţă le-a dăruit.
Hristos a Înviat!
†JUSTINIAN
ARHIEPISCOP AL MARAMUREȘULUI ȘI SĂTMARULUI
foto:episcopiammsm.ro
